Recunosc că sunt o grămadă de domenii unde sunt „pe dinafară”. Adică abia dacă am habar „cu ce se mănâncă” cum se spune în jargon. Şi e normal să fie aşa pentru că omul este limitat în cunoaştere, pe de o parte, iar pe de altă parte nu văd la ce mi-ar folosi să ştiu o grămadă de lucruri în toate domeniile câtă vreme viaţa e aşa scurtă şi nu îţi oferă răgazul necesar de a aplica tot ce ştii.
Bunăoară azi voi încerca să vorbesc despre culori. Ce culoare îţi place? Contează ce culoare îţi place ori îţi schimbă viaţa în vreun fel acest lucru? Pe mine cromatica mă lasă rece. Personal nu cunosc multe despre culoare. Văd şi eu peste tot culori şi culori. Poate că uneori nu văd bine şi zic asta că unele lucruri care ar trebui să fie roze parcă par maro ori gri.
Am auzit că omul percepe prin trei conuri de lumină doar trei culori, verde, roşu, albastru. Acestea combinate undeva în creier, pe o paletă ţesută din neuroni, se combină prin a ne reda nouă restul de culori aşa cum le percepem şi le denumim.
Aproape toată lumea ştie că din punct de vedere biblic, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Mulţi se rezumă a spune că e vorba de chipul trupesc, alţii duhovnicesc, alţii că e o combinaţie. În afara acestui lucru mai ştim că oamenii, cel puţin la această oră, mai sunt clasificaţi şi după culoarea pielii, care nu este relevantă decât din punct de vedere al statisticilor şi studiilor de tot felul. Din punct de vedere creştinesc şi omenesc indiferent de culoarea pielii suntem la fel.
Personal aş fi dorit o extraopţiune, fără să judec în vreun fel lucrarea dumnezeiască ca incompletă, vai de păcatele mele. Aş fi dorit ca oamenii să se coloreze atunci când mint, când fură, când cad în păcatul desfrânării, al iubirii de argint şi a altor păcate. Şi spun asta pentru că sunt oameni care într-un fel vorbesc cu tine pe faţă şi altfel te discută pe la spate. Pentru fiecare păcat o culoare pe faţă ori pe mâini ca să fie la vedere. Ca în Pinocchio cu crescutul nasului la fiecare minciună. Şi aşa ai şti că cel cu care vorbeşti nu te minte, nu are gânduri ascunse. Şi chiar dacă e să greşeşti, că nu e nimeni perfect, fuga repede la mărturisire, ca să te cureţi. Că la fel facem şi cu mâinile, ne murdărim, repede la chiuvetă. Probabil că faţa noastră nu ar fi avut o culoare anume, ci un un mozaic cu forme neregulate, în funcţie de gravitatea păcatului.
Exclusivitatea amestecului de culori îi revine lui Dumnezeu. Scriptura spune „cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ.” Iezechiel 1, 28
Poate că acest exerciţiu de imaginaţie v-a pus niţel pe gânduri. Cred că ar fi foarte deranjant şi ruşinos să ştie toată lumea ce ai pe suflet şi în minte. Într-un fel se poate să fim coloraţi pe interior, că altfel nu văd cum există oameni cu feţe senine dar negri la suflet.
Neaţa bună!.
Merge să zic asta nu? 
