Cred că nu e prima dată când vă spun că în copilărie am fost fascinat de poveşti, poate şi unde nu aveam alte ocupaţii tehnice ca ale copiilor din ziua de azi. Fapt pentru care în postarea de faţă am să încerc să redau în câteva cuvinte o istorioară ce circulă de multă vreme prin lume, o istorioară păstrată în vistieria Bisericii prin tradiţia viului grai pentru ca şi noi cei ce trăim azi să ne îmbogăţim mintea cu înţelesurile adânci ale tainelor dumnezeieşti. Această istorioară spune că după ce Adam a fost izgonit din rai, mult a plâns la poarta străjuită a grădinii Edenului, zic unii 40 de zile până a flămânzit. Apoi neavând încotro a plecat să-şi caute hrană prin muncă, aşa cum Dumnezeu l-a blestemat.
Truda lui Adam a fost nu numai de a-şi câştiga hrana,ba mai mult, dorea să găsească o hrană ce să aibă gustul fructului oprit, cu care dedulcindu-se a pierdut raiul. Nimeni nu ştie cu adevărat dacă a găsit acest gust, deşi unii spun că ar fi fost gustul pâinii, hrana noastră cea de toate zilele. Numai că istorioara spune că atunci când Adam se afla aproape de moarte a trimis la poarta raiului pe fiul său Set pentru ai cere lui Dumnezeu măcar un fruct înainte de moarte. Nu a mai primit, dar îndurându-se i-a dat lui Set un sâmbure pe care la pus în gura lui Adam după ce a murit. Astfel aşezat în pământ cu trupul, sâmburele a dat rod, nu ca în rai unde totul era prielnic. Dar a crescut un copac falnic ce a trecut prin vremi până într-un moment crucial al omenirii când un om pe nume Noe, la porunca divină, l-a tăiat pentru a face o corabie ce avea să salveze rasa umană de la potop. Istoria biblică o ştim cu toţii. Corabia aceasta la un moment dat a rămas pe uscat, oamenii şi animalele şi-au văzut de treaba lor. Tot istorioara spune că apele Iordanului veneau deseori mari şi rupeau punţile de peste ape, aşa că oamenii găsind arca lui Noe, au văzut lemnul de calitate şi au făcut o punte zdravănă peste apele Iordanului.
Cu timpul şi aceasta s-a dezgărdinat şi în urma unor ploi a fost luată de ape. O parte din lemne au fost găsite de un tâmplar din Nazaret pe nume Iosif, care şi-a făcut o masă de lucru din lemnul acela greu. Timpurile au trecut, Iosif a mers alături de părinţii săi, lucrul a rămas la locul lui până când nişte oameni au venit şi au stricat masa de tâmplărie pentru a lua lemnul acela greu să răstignească un om, care spuneau ei, se făcuse pe sine Fiul lui Dumnezeu. Îmi pare că restul ştiţi, că nu vă sunt străine căderile Mântuitorului sub greutatea crucii ce era încărcată cu păcatele oamenilor din toate timpurile. Aş dori să cred că nu vă este străină scena în care din marea Sa iubire şi-a întins mâinile pe cruce pentru a cuprinde într-o îmbrăţişare veşnică pe cei pentru care s-a jertfit, pe cei pe care i-a îndemnat zicând: „cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-mi urmeze mie”.
Mai mult, aş dori să nu fiu în pielea celor care s-au lepădat de crucea Domnului, atunci când se vor afla la judecată. Istorioara de mai sus ne arată într-un fel aparte cum a lucrat Dumnezeu în istoria Mântuirii noastre prin lemnul ce a fost în mijlocul raiului. Atunci lemnul l-a pierdut pe om, pentru ca mai apoi să-l repună la starea dintâi pe dealul de la Golgota prin omorârea morţii. De aceea închei cu cuvintele de laudă ale apostolului Pavel referitoare la cruce: ,,iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” Gal. 6,14! Şi dacă apostolul neamurilor se laudă cu Crucea lui Hristos ne învaţă să ne ferim de duşmanii crucii: ,,căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos; sfârşitul acestora este pieirea” Filipeni 3,19.