Din cand in cand ma gandesc la un om. Un om pe care l-am cunoscut nu cu foarte mult timp in urma si care pret de cateva minute mi-a legat lumea la loc. Mi-am amintit de el acum cateva zile, cand am simtit ca am nevoie de el. O fi simtit si el gandul meu? Nu cred. Sau daca da, o fi crezut ca-i doar gandul lui, plamadit din tot felul de griji marunte. Insa m-a ajutat din nou. Asa cred. Si de cateva zile ii sunt in gand recunoscatoare.
Ma gandesc si ca el probabil m-a uitat. Ca nu mai stie daca am ochii caprui sau verzi, daca sunt inalta sau mititica, daca am vocea stridenta sau nu ... daca. Si ma gandesc si acum ce lucru ciudat ca simt nevoia sa scriu despre el, un om care nu ma stie, care nu ma iubeste, a carui viata curge fara de mine, dar care mie mi-e drag.
Era iarna. Ma intorceam din Romania cu o geanta de 35 de kilograme atat de plina de carti, haine si-atatea altele ca fermoarul statea pregatit sa-si deschida de tot dintii si un ghiozdan de mana ce mai atingea 11 kilograme. Schimbam avionul intr-un oras german, urmatoarea destinatie Varsovia. Eram obosita si pe cat de fericita ca ma intorc „acasa”, pe atat de trista ca lasasem in urma cealalta „acasa.” Vedeti, nu mai stiu unde mi-e cuibul si incep sa ma intreb daca nu cumva inima-mi devine pasare libera careia cel mai mult ii place in zbor, in drumul lung dintre tarile calde si inapoi ...
Ajung sa predau bagajul si mi se spune calm ca nu am platit pentru el. Incremesc. Da, uitasem sa bifez casuta cu bagaj mare la intoarcere. Aveam 2 euro la mine, zero credit pe telefon si-o geanta cu lucruri multe, grele si dragi. Timp de 5 minute am dat din colt in colt in sala cea mare si brusc prea alba, gandind, gandind ... nu, nu era nicio solutie. Ce naiba fac? Am simtit cum se aduna, cum tremur, cum ma las moale pe valiza si bineinteles incep sa plang. Alte 5 minute mai tarziu, plangeam de mi se-ncetosasera bine ochii si nimeni nu ma baga in seama. Acum preocuparea mea nu mai era geanta, ci de ce oamenii acestia multi care trec pe langa mine m-ar lasa sa mor intr-o balta de lacrimi fara sa ma-ntrebe: fata draga, esti bine? De ce atata nepasare? Oare ce mai inseamna sa fii om ... oare ce ... Asa ca plansul meu a capatat proportii apocaliptice si deja dezbateam in gand probleme existentiale printre sughituri si tremurat si hohote. In sfarsit se aduna cativa in jurul meu. Incep sa ma simt a om traind intre oameni. Discut, explic, gesticulez. Lumea se gandeste. Eu sunt cu un ochi pe ceas. Timpul trece si nimeni nu stie ce sa faca. Eu incep sa ma gandesc serios ce pot vinde sa pot plati bagajul.
Si-apare el ca din aer. Calm, zambind. Ma intreaba unde merg. Ii raspund, zambeste. Imi spune ca si el merge in Varsovia si se rezolva. Il privesc nedumerita. Imi spune de zborul lui cu bagaje incluse, totul platit de compania la care lucreaza, imi zice ca nu are decat bagaj de mana pentru ca nu a avut nevoie de mai mult oricum si ca imi poate lua geanta fara nicio problema pe biletul lui. Mi-a luat bagajul si l-a predat, mi-a intins cotorul cu numele si codul pentru a-l ridica si a plecat. Am ramas muta, stergandu-mi nasul si fata deja transparenta de-atatea lacrimi. Totul s-a derulat rapid si in acelasi timp foarte lent, parca as fi fost brusc sub apa, presiunea se schimbase, era liniste, albul nu mai era amenintator. Eram obosita, suparata pe bagaj si pe lume, plansa si satula de toate si starile acestea se risipeau parca prea repede. L-am mai vazut o data in avion.
Ajunsa in Varsovia si avandu-i numele pe cotor am purces la cautari. Din pacate l-am gasit pe Facebook. Spun din pacate, pentru ca nu mi se pare neaparat un lucru grozav ca dam de bunavoie atatea informatii despre noi pe internet si nici ca altii sau noi suntem atat de usor de gasit de oricine. Insa atunci m-am bucurat. I-am scris ca de emotie nu i-am multumit cum trebuie si ca apreciez enorm ca m-a ajutat. Nu stiu cine e, desi stiu cum il cheama si unde locuieste. Stiu ca are un copil de vreun an. Stiu ca e un om bun. Nu-mi pasa cum e el zi de zi, daca se enerveaza din nimicuri, daca a parasit candva pe cineva intr-un mod crud, daca nu si-a platit nu stiu ce facturi, daca a trecut in graba pe rosu. Pentru mine el e bun. Si de cand l-am cunoscut in 2010 tin cotorul cu numele lui in pasaport. Fara rost probabil. Sau o exista vreun sens si toate se leaga. Poate asa a fost, ca dintre toti oamenii, exact in avion cu mine sa fie cineva care sa-mi poata lua bagajul, care sa-mi auda plansul, care sa fie acolo pur si simplu, exact cand trebuie. Ca cineva acolo sus, stiind ca am uitat de geanta cea grea, l-a trimis sa ma ajute cand nu aveam nici timp si nici resurse sa ma salvez singura.
Acum ceva vreme am scris aici ca imi este pofta de bors magic. Si casa mi s-a umplut de plicuri. Am primit lucruri pe care n-as fi crezut sa le primesc de la oameni pe care nu i-am vazut niciodata. Am plans de tristete cand cuiva de aici, dintre noi, nu i-a fost bine. Am dat refresh de zeci de ori cand era veselie si incepea sa se prinda o conversatie spumoasa si-am ras de-adevaratelea, zgomotos, desi de multe ori eram singura in camera. Am dat like la poze cu copii frumosi si pe doi i-am si pupat in viata reala pe obrajii moi. Am prins asa un drag de unii si-am spus te iubesc fara sa cunosc in carne si oase pe cei carora le-am spus sincer acest lucru. Am primit sfaturi. Am fost certata. Am dat sfaturi, poate uneori si necerute. Dar mie imi place si sa le dau si sa le primesc, consider ca fiecare ia doar ce ii trebuie din ele si ce-i merge la suflet. M-am certat si-am plans amar si apasat, cu nervi. Mi-am cerut si iertare. Am castigat parinti, frati, surori sau am inventat un alt tip de rudenie, o familie colorata si plina, cu oameni de tot felul, fiecare cu parti bune si cu toane, dar iubindu-ne asa, cu de toate. Si m-am gandit iar la omul pazitor si la voi si la altii care imi umplu viata desi nu sunt zi de zi cu mine, dar totusi sunt. Puterea gandului ... minune e omul! Stau asa si ma gandesc si ma bucur ca desi e greu uneori, e-atat de grozav sa traiesti! Ca viata, in general, e plina de-atatea momente pe care nici o mie de cuvinte nu pot sa le prinda in limpezimea lor.
Minune sunt toti acesti pamanteni, nestiuti pe deplin, intuiti, atat de reali, desi departe, atat de iubiti.
prin cuvintele tale retraiesc emotii, momente,,, iubiri! Nu stiu daca este bine sau nu, uneori doare,,, si totusi!
