Ştiţi, e un proverb/rugăciune ce zice „totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu; unde-i El cu harul său, niciodată nu e greu”. Şi nu degeaba spun asta, ci pentru faptul că orice lucru pe care eu l-am înfăptuit, având rugăciunea şi gândul către Cel de sus, a fost un succes, a fost o mângâiere, o împlinire.
Zilele astea, cuprins de treburi multe, sufocante chiar, mă gândeam să fac un desert pentru prietenii bucătăraşi. Bine, pentru noi în casă, dar şi pentru cei ce-mi vizitează pagina, pentru cei ce mă cunosc în virtual şi în real (din virtual). N-am avut timp, desigur. Şi nu numai timp, poate că nici îndemânarea necesară, pentru că te prezinţi în faţa unui juriu format din sute, poate mii de persoane.
Şi cum tort nu am pregătit, cum nici măcar nişte clătite nu am avut timp să fac (chiar de-mi plac mult), am zis să scriu repede câteva rânduri, căci la scris cunosc toate ingredientele, îmi curg vorbele uniform, cu atât mai mult că scriu de drag, cu drag, pentru cei ce mă citesc.
Azi fac un an de când sunt pe bucătăras.ro, adică am trecut de stadiul de bebeluş şi am plecat în picioare. E drept, am fost precoce la vorbit, asta dacă mă uit diferenţa între reţetele şi articolele mele. Şi interesant este că deşi m-am înscris în urmă cu un an, după ce mi-am găsit un nick care să mă caracterizeze (zic eu), am activat mult mai târziu, având motivaţie lipsa gătitului.
Bun, dar am revenit când am văzut că şi cuvintele mele sunt apreciate de cei ce-mi vizitau pagina, iar asta m-a ajuta să reintru pe site, să comentez, să-mi fac prieteni buni, prieteni cu care (cu unii dintre ei) m-am văzut şi-n realitate, urmând să văd şi pe alţii în viitorul apropiat.
Ştiu că am dat un interviu pe site, destul de lung şi el, dar mie aşa-mi este felul, să vorbesc oamenilor pe înţeles, să explic şi să întăresc cele pe care le cred şi simt prin cuvintele scrise ori rostite. Poate că pe unii îi deranjează cuvintele mele, blogurile mele, felul meu de a fi. Zic asta pentru că-s prieteni (din listă) care ocolesc finuţ cuvintele mele, fără comentarii. Probabil că am să pun mai multe reţete, pentru ei, dacă vorbele sunt doar vânare de vânt.
Mai zic şi că, din nefericire, o parte din voioşii prieteni găsiţi la început pe site, din varii motive, supăraţi ori ocupaţi, s-au retras încet-încet. M-aş bucura să-i revăd la fel de veseli şi activi ca atunci, să lase loc şi zâmbetelor pe lângă suferinţe, neajunsuri şi încercări. Eu îi aştept.
Şi da, sunteţi voi, cei ce treceţi deseori pe aici, cei ce comentaţi şi apreciaţi (uneori mai mult decât merit) cele scrise, postate ori comentate de mine pe aici. Şi vă mulţumesc!
Dincolo de toate trebuie să mai spun că am vrut de câteva ori să mă retrag, fiindcă dacă ar fi să luăm stric partea culinară, nu am ce căuta aici. Dar pentru că prietenia nu este mingea de cârpe în care să dai cu piciorul, am zis că până am să fiu dat afară de pe site, am să rămân, căci chiar şi mie voia bună îmi aduce linişte şi mă întăreşte în a merge mai departe.
Da, am făcut un an aici, un an în care am mers în paralel şi cu celelalte activităţi din viaţa de zi cu zi. Într-un timp am zis că-mi petrec prea mult timp aici. Dar sunt la fel de conştient că dacă nu aici, în alte feluri ori moduri (poate nocive) tot aş fi consumat din timpul meu liber. Ori mai bine aici, printre prieteni, cu voie bună. Căci ştiţi doar, când e multă treabă, lipsesc cu desăvârşire.
Am ajuns la peroraţie şi sper să fiu scurt. Ştiu că nu am făcut tort, şi pe de-o parte e bine, că poate primeam nişte aplauze fără ca să-mi fie citită reţeta. Ori aşa, cine a intrat aici, blogul tot l-a citit de la cap la coadă. Eu vă mulţumesc tuturor celor ce-mi treceţi pagina de nebucătar, aşa, pentru o porţie de lumină, şi-i dau slavă Celui de sus că m-a învrednicit de buni prieteni, de oameni care dincolo de veselia site-ului nu ezită să-mi ceară sfatul când e vorba de lucruri serioase.
Şi mă iertaţi, nu-s priceput la torturi, şi poate nici la vorbe, dar cumva trebuia să sărbătoresc şi eu un an de bucătăraş.