Era cel mai asteptat fel de mancare pentru mine, puteam sa renunt la orice mai putin la placintele mele preferate. Preparatul acesta imi aduce aminte de bunica ce m-a crescut pana la 6 ani, dar si anii urmatori a fost o prezenta importanta in viata mea (si inca mai este), fapt ce ma determina sa petrec fiecare zi din vacanta sau sfarsit de saptamana alaturi de bunicii mei. Si bine mai era atunci, si ce incantare era cand dupa o zi de lucru eram rasplatita cu o portie sanatoasa de placinte :P
Reteta a fost transmisa din generatie in generatie, de la bunica la mama apoi la fiica. Sunt convinsa ca a mai suferit cateva modifciari, dar nu cred sa fie departe de original.
Pentru aluat, punem 100 ml lapte la incalzit impreuna cu zaharul. Nu-l incalzim foarte tare, trebuie sa fie doar caldut. Adaugam drojdia si o lasam sa se odihneasca pentru 10 minute.
Faina o cernem impreuna cu sarea, iar in mijlocul ei facem o adancitura, unde adaugam laptele, apa calduta si incepem sa framantam. In functie de tipul de faina s-ar putea sa mai trebuiasca lapte. Eu am adaugat inca 50 de ml, si am obtinut un aluat elastic si moale, dar nelipicios. La urma adaugam uleiul si mai framantam putin. Lasam la dospit in loc caldut pentru o ora.
Pentru umplutura, e simplu. Amestecati branza de oaie, care ar fi bine sa fie de casa, cu mararul tocat marunt. In loc de branza de oaie se mai poate folosi cas dat pe razatoare si sarat, sau urda cu marar pentru varianta mai light, chiar si branza de vaci cred ca ar merge cu putina sare.
Din aluatul crescut formam 8 bilute aproximativ egale. Fiecare biluta o intindem si-i dam o forma rotunda. In mijloc punem branza, formam placinta si o punem la prajit in ulei incins. La fel procedam cu toate.
Ca veni vorba de ulei incins...da a fost incins, dar a fost doar asa pe fundul tigaii pentru ca mie nu-mi plac mancarile uleioase. Datorita acestui fapt nici n-a mai fost nevoie sa le scot pe servetele absorbante.
Sunt foooooarte bune calde, dar merg si reci in caz de nevoie. Eu mai obisnuiesc sa le ung cu putina smantana, ca sa alunece mai bine :))
Chiar daca acesta e un preparat de multa vreme stiut, eu nici acum nu m-am plictisit de el. Il consum cu drag, si cu gandul la vremurile frumoase de odinioara. Aaa, si normal ca pentru reteta trebuie sa multumesc bunicii, dar si mamei mele care a preluat-o la randul ei, si mi-a dezvalit-o si mie. Va servesc si eu cu drag cu cele mai bune placinte, facute de mine de data aceasta!
Pofta buna!