Moartea sa a fost controversata precum i-a fost si viata. Se pare ca a fost asasinat la 15 martie 1940 din ordinul lui Carol al II-lea. A fost interzisa publicarea operei sale in timpul a doua dictaturi (de catre Carol al II-lea si de catre comunisti). In el putem sa vedem si un diavol care a trimis o intreaga generatie la pieire , caci multi dintre discipolii sai au pierit in inchisorile comuniste. Datorita lui Nae Ionescu cugetul si spiritualitatea romaneasca se incadreaza in filosofia clasica. Ar fi putut sa dea numele unei epoci dar a sfarsit doar prin a face scoala. Iata cativa dintre discipolii sai : Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Ernest Bernea, Constantin Noica, Mihail Sebastian. Mentorul celei mai valoroase generatii din istoria contemporana a Romaniei , cel care poate fi comparat cu Socrate, spunea adeseori :
“Tineretul are intotdeauna dreptate in sensul latent ca tineretul dispune de timpul necesar pentru corectarea propriilor greseli inerente varstei. De aceea tineretea este prin definitie creatoare.”
Existenta sa este plina de lumini si umbre. A fost exmatriculat din liceu pentru atitudine antimonarhica, a ajuns profesor titular la 40 de ani, dar se tachina spunand ca un anonim precum Kant a reusit acelasi lucru la 46 de ani ¬( cata intarziere fata de geniile precoce din zilele noastre ! ). Maria Cantacuzino, viitoarea sotie a lui Enescu , cea mai frumoasa printesa a vremii, si-a mutilat fata cu acid, de dorul lui . Cella Delavrancea (ultima ”prietena”, cum o numesc pudibonzii ) se numara printre persoanele suspectate de a fi avut un rol in moartea sa .
Avea un succes enorm, era adulat de studenti si el in loc sa se bucure de aglomeratia de la cursurile sale, cand intra in sala si o vedea ticsita, in loc de buna ziua le zicea, mirat : - cum , dumneavoastra sunteti toti filosofi ? Era convins ca filosofia nu se poate invata, de aceea numai cei capabili sa gandeasca reuseau sa treaca la examene si totusi ceilalti profesori se vedeau parasiti in favoarea celui care se prezenta, deloc academic, ” Nae ...vand carti .” Si care spunea ca ”scoala-i buna, dar sa n-o iei in serios “. Si mai era legionar de frunte si ... tigan. Rog rrromanii sa nu se zgribuleasca. Mi-a fost greu sa-l descriu in cateva cuvinte pe cel care nu s-a integrat in tipare deoarece, sustinea el, lumea nu a inteles ca este doar al lui Dumnezeu si al constiintei sale. SUNT CONVINS CA A FOST UN MARE ROMAN !
“Constiinta nationala este elementul dinamic al natiei, indrumatorul generatiilor de sacrificiu. In timpurile actuale, cand opera de unificare teritoriala trebuie complinita cu cea de unificare sufleteasca – constiinta nationala trece prin momente destul de critice . Si aceasta dintr-un motiv puternic: lipsa de caractere .
Buruiana blestemata a politicianismului hâd a otravit sufletul romanesc. Singurul antidot n-ar fi decat formarea si educarea caracterului .
Treaba aceasta presupune insa un lucru: metodica indrumarii unita cu entuziasmul celor mai experimentati in hazardurile vietii . Credeti, oare, ca domnii ce detin inalte situatii in stalul romanesc mai au timp sa se gandeasca si la asemenea lucruri ? Constiinta li s-a tocit, caracterul li s-a atrofiat- iar simtamantul national a fost omorat prin puterea diavoleasca a banului. Antrenati pe aceasta cale, acesti domni sunt cei mai pretiosi ajutatori ai acelora ce cauta sa distruga temeliile neamului romanesc. Daca se complac in acest rol in deplina cunostinta de cauza, atunci sunt nemernici; daca o fac in mod inconstient, sunt neghiobi – si cu atat mai rau ( …)
Cu asemenea caractere si cu asemenea indivizi sa fim siguri ca nu se va putea desavarsi niciodata unitatea sufleteasca a poporului romanesc.
_______________________________________________________
Una din cele mai mari primejdii care ameninta ortodoxia rumaneasca –si cu ea insasi asezarea spirituala a poporului nostru in structura lui intima – este nevoia de ”innoire” pe care o simt din ce in ce mai staruitor anumite cercuri teologice de la noi .
__________________________________________________________
Imi ingadui sa cred ca, in ciuda frecventei si gravitatii exceptionale a erorilor in cari a cazut nelinistea reformatorilor, exista un indreptar sigur, as zice infailibil, in problema “actualizarii” Bisericii; si ca numai ignorarea acestui indreptar a facut, aiurea si la noi , posibile toate greselile pe cari le-am trait sau le ispasim. Acest indreptar este Predania. Adica Sfanta Traditie a Bisericii.
Daca Ortodoxismul nostru are un rost si corespunde unei necesitati organice sufletului nostru national, atunci el sa fie pastrat in formele lui originare si autentice. Iar daca aceasta nu se mai poate, atunci este mai bine sa fie lasat sa se stinga in liniste, scutind lumea de scenele apasatoare ale unor zvarcoliri zadarnice.
In ultimul timp a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai staruitor de anumite prefaceri radicale in asezarea noastra bisericeasca. Asa se agita, intre altel, si problema autonomiei Biserici. Schimbari sunt, de fapt, dorite mai demult, cu toate ca s-au facut destule. Si nimeni nu se va impotrivi, nici macar cu gandul, ca ele sa se infaptuiasca. Dar, mai ales in imprejurarile de astazi, sunt anumite lucruri care trebuiesc tinute cu tot dinadinsul proaspete in minte. Se pare, de pilda, ca reformele anterioare nu au fost nici indeajuns de chibzuite, nici indeajuns de intelegatoare si respectuoase pentru vechile noastre injghebari de viata bisericeasca. Asa, de pilda, cu secularizarea averilor manastiresti. Si de aceea realitatea striga astazi dupa indreptari.
Doua sunt, in actualele imprejurari, primejdiile care ameninta valabilitatea reformelor ce sunt a se intreprinde. Pe de o parte, este spiritul libertar care, dupa ce si-a facut in Europa veacul, bate in sfarsit si staruitor la portile noastre culturale. Ca acest spirit, artificial in el insusi si de factura hotarat straina inchegarii noastre sufletesti, nu ar avea nici o intelegere pentru formele speciale ale traditiei noastre e clar pentru oricine. Pe de alta parte, nu trebuie sa uitam ca astazi nu mai stam in vechile hotare. Miscarea de reintegrare politica nationala, care s-a infaptuit, ne pune in fata unor probleme necunoscute de noi pana acum . Continuitatea traditiei istorice in timp si spatiu, in masa intregului Romanism, este astazi imposibil de restabilit. Si aceasta se simte mai ales in chestiunile bisericesti. Caci chiar daca s-ar izbuti a se stabili o unitate de dogma in cuprinsul Bisericii noastre nationale, prin reintrarea unitilor in organizatia noastra greco-orientala - ceea ce iarasi e, cu drept cuvant, indoielnica - omogenitatea Bisericii noastre nu ar fi deloc desavarsita. Pentru ca, la urma urmelor, nu dogmele fac viata unei Biserici, ci tonalitatea religioasa a poporului, pe care aceste dogme se grefeaza; asa ca, in fond, datatoare de seama este tot factura sufleteasca intima a credinciosilor, traditiunea lor culturala. Deosebiri de factura sufleteasca sub raport religios exista, netagaduit, intre noi si ardeleni. Ele s-au accentuat inca, prin alipirea Basarabiei, intarind granita dintre apusul si rasaritul religios al romanismului – Carpatii .
Ca astazi se doreste o autonomie bisericeasca nu este asa de nenatural, mai ales ca nu se cunosc inca precis limitele acestei autonomii. Ca aceasta autonomie, dupa cum se afirma, este ceruta mai ales de ardeleni, iata ce trebuie sa dea de gandit. In definitiv, aceasta autonomie poate fi realizata. Noi avem insa o traditie bisericeasca, in stransa legatura legatura cu sufletul nostru istoric, si avem dreptul sa cerem staruitor ca, la o reforma cu consecinte asa de insemnate, aceasta traditie sa nu fie ignorata. Si iata care este aceasta traditie (...) Idealul vietii religioase in Rasarit –atata timp cat aceasta a pulsat puternic - a fost ascetismul. Ascetii nu au avut insa, ca si corporatie organizata, un rost public in viata noastra sociala, pentru ca sta in insasi natura ascetului sa nu se poata organiza lumeste. De aici si linia despartitoare foarte precisa intre preoti si calugari. In Apus, preotul e intotdeauna calugar, iar calugarul mai intotdeauna preot. La noi superioritatea morala netagaduita a calugarului nu a fost niciodata impartasita de preot. Acesta e un om ca toti oamenii, se amesteca cu ei , e insurat ca si ei, are cu un cuvant aceleasi nevoi omenesti-sociale (...) Dar de indata ce Biserica nu are decat aceasta orientare catre viata de apoi si nu urmareste o infuzare a asezarii lumesti cu principii evanghelice, ea nu poate fi, logic vorbind, nici o institutie cu forme de stat .(…) Ortodoxismul e nevoit sa se impace cu deosebitele asezari lumesti , inlauntrul carora el isi continua activitatea de luminare spirituala. Si anume, in asa fel incat, spiritual, el sta deasupra statului respectiv , material insa, el se supune cu totul dispozitiunilor puterii de care atarna.”
Si asa, hipnotizati de magnetismul prelegerilor scanteietoare ale logicianului de exceptie ajuns, in mod paradoxal, la niste concluzii ilogice prin absolutizarea crestinismului asocial si exclusiv teocentric, discipolii sai au ratacit prin spiritualitatea asiatica ( Eliade), l-au cautat pe ” Dumnezeul filosofilor” (Noica) , au ajuns in pragul sinuciderii ”Pe culmile disperarii” ca Cioran, au trait sfasiati de crize identitare (Mihail Sebastian ) sau au murit in inchisorile comuniste, dobandind mantuirea personala, dar ratandu-si rostul lor si scopul pentru care si-au sacrificat vietile, nemurirea poporului roman .
. 
