Aţi văzut voi cum în mână
Dumnezeu a luat ţărână,
Ca să-şi pună chipul sfânt
Într-o formă de pământ?
Aţi văzut cum de îndată
A suflat în faţa-i dată,
Şi în chip miraculos
Omul, s-a făcut frumos?
Căci pământul negru-n sine,
Nu arăta foarte bine.
Strălucire-n chip de lut,
Aţi văzut cum s-a făcut?
Ştiţi voi despre cum s-a zis
Că trupul a fost închis,
Într-un suflet luminat
Cu care-a fost îmbrăcat?
Şi-apoi ştiţi că mai apoi,
Dintr-unu’ s-au făcut doi,
Dintr-un trup şi o simţire,
Doi într-unul din iubire?
Off, dar ştiţi că tot apoi,
Când au văzut că sunt goi,
După căderea-n păcat ,
Hăini de piele-au căpătat?
Iată raiul au pierdut.
Trupul s-a ’ntors la pământ .
Sufletul a fost închis,
Şi lipsit de paradis.
Omul de pământ, ştiţi bine,
E ca mine şi ca tine,
Bun şi rău, trist ori senin,
Plin de miere sau venin.
Omul, pe pământ, e rege,
Aşa a fost scris în Lege.
Iar un rege-adevărat,
E slugă-n al său regat.
Ce e omul pe pământ,
Abur, florare, fum sau vânt?
Suntem ură sau iubire,
Suntem clipă-n rătăcire?
De eşti mare sau eşti mic,
De ştii totul sau nimic,
De-auzi totul şi de vezi,
N-ai nimic, dacă nu crezi.
Omul de pământ, ştiu eu,
E creat de Dumnezeu.
E creat cu scop precis,
Să domnească-n paradis.
Omul, în pământ se lasă,
După trup, e a lui casă.
După suflet, cred şi sper,
C-a lui casă e în cer.
Am văzut oameni trăind,
Apoi i-am văzut murind,
I-am simţit la asfinţit,
I-am condus la răsărit.
Printre lacrimi şi suspine,
Am simţit că este bine,
Ca la timpul hotărât,
Să ne-ntoarcem în pământ.
Printre lacrimi seci şi flori,
Am văzut de multe ori,
Cum ţărâna care moare,
Lasă sufletul să zboare.
Iar în clipele senine,
L-aţi văzut pe om mai bine?
L-aţi văzut măcar în scurt,
Ca pe-un ulcior de lut?
Lutul din care-s făcut,
Reprezintă-acel pământ,
Care, după a sa fire,
N-are pic de strălucire.
Eu, sunt un om de pământ.
Sunt un Adam care-în gând,
Cred şi sper şi îmi doresc,
Să ajung un om ceresc.
Poezie de nepoet, de nebucătar.