Am plecat de cateva zile din Brosteni, cu somnul in ochi dupa vorbaria si hlizeala de cu o seara inainte si oboseala trezitului la 4 dimineata, dar inca pastrez in nari mirosul de lapte cald si-n cerul gurii moliciunea painii unse cu unt. Daca va-ntrebati ce-am cautat in Brosteni, aflati ca m-am dus sa o revad pe cea care de mai bine de un an, mi-e prietena draga. Pe Gaby a noastra am cunoscut-o ca si voi, aici, pe bucataras, prin comentarii si glume in care daca ne prindeam, puteam lasa balta toate cate le mai aveam de facut fiecare, stand in fata monitorului cu gura pana la urechi.
Au urmat discutii, unele mai serioase, majoritatea cam neserioase, ca doar avem pofta de viata si-o indulcim cu vorbe cu talc. Prin august 2010 ne-am dat intalnire prima data. Nu stiu de ce era ea curioasa sa ma vada, dar eu stiam clar ca voi primi zacusca si asta a fost suficient sa ma momeasca :)) Intai ne-am luat in brate si dupa ce ne-am privit bine in carne si oase, am baut o cafea. Si-apoi inca una. Si-am intrerupt vorba intr-un final pentru ca trebuia sa plecam fiecare la casele noastre si noi nu simtisem ca trecuse timpul.
Anul a fugit pe langa noi parca si martea trecuta ma aflam in autobuz spre Brosteni, un pic emotionata de ce s-a mai schimbat in atatea luni care s-au derulat, de cum va fi, de cum ma va primi. Mai atenta ar fi trebuit sa fiu la “dac-oi nimeri” pentru ca ajunsa in locul cu pricina, eu motaiam in scaun in loc sa cobor, ca mi se parea ca mai am de mers :)) Noroc de Gaby ca a sunat, ca eu ajungeam bine-mersi la Vatra Dornei si ea ramanea in statie, cu ochii in zare, dar fericita ca a scapat de vizita inoportuna :D
Cand am vazut-o, am simtit acel lucru la care speri, dar nu stii niciodata daca te va momi din nou: senzatia ca timpul nu a trecut, sau daca s-a asezat intre noi cu orele si drumurile sale multe, masurat in distanta si dor, nu conteaza. A zambit la fel de cald cand m-a vazut si tot la fel ne-am luat in brate si ne-am intrebat ce mai facem, de parca doar o zi trecuse de cand nu mai ciripisem impreuna. Bine, ea ce-i drept m-a scos intai in plimbare, la o terasa foarte frumoasa, cu vedere spre apa si munte (cred ca nu stie ea precis ce frumusete de natura are unde locuieste si ce frumos e sa te trezesti zi de zi in aer tinut in palme de padure), evitand ce era mai important.
Dar spre seara a venit si momentul de care sigur se temea cel mai tare: degustarea bucatelor pe care le pregatise. Sincer va spun (desi m-a platit in vreo cativa galbeni pe care trebuie sa mi-i transfere ea cumva) ca ce vedeti pe site e chiar ce stie sa faca. Toate au fost gustoase tare si eu m-am topit in special dupa rulada frageda cu miez moale de vanata si felia de tarta cu mot dulce de dulceata de coacaze. Si pe langa experienta de-a ma simti ca un chef rau ce inspecteaza bucatarii (pe care in sinea lui e cam invidios, haha), m-am simtit si invatacel cand am vazut cum face maioneza in 10 secunde si eu habar n-aveam ca se poate asa. Am plecat de la ea cu sentimentul ca pot iesi in lume sa ma laud ca mai stiu ceva util si cu ghiozdanul ceva mai greu de la borcanelele de dulceata (doar nu m-am dus degeaba, nu?)
Eu spun doar atat: care simtiti ca va-ndragiti aici, pe acest site, trimiteti unii spre altii ganduri, vederi, scrisori, poze, stabiliti o intalnire, aveti curaj! Lucrul acesta l-am invatat si eu, de la altii mai curajosi decat mine si ma bucur de-aceasta schimbare cu care m-au lasat si le multumesc! Din nimicuri se pot naste lucruri frumoase sau mai bine spus, lucrurile mici se pot dovedi mari si importante in timp. Eu nu as fi crezut acum vreo 300 si ceva de zile, ca o intalnire stabilita mai mult din noroc (avea ea drum prin Suceava si-am zis hai sa ne vedem) va duce la ceva trainic. Si nu, nu stam cu orele sa vorbim, nu depanam toate secretele pe-un mosor virtual, dar cand ne prindem la vorba se leaga firesc, de parca ne-am sti si ne-ntelegem la transmis cate un zambet sau o vorba buna. Iar la final de zi, dupa retete postate si munca din spatele lor, dupa oboseala de la serviciu sau suparari care vin inevitabil peste toti ... ce conteaza?
Pentru mine zilele in care se strecoara starile de bine sunt zile traite, sunt adunate asa ca intr-un sac de lumina si cred ca daca vrem bine, nu trebuie sa-l asteptam sa vina, ci sa-l cautam noi, sa ni-l cream. Si acesta este un alt lucru valoros pe care l-am invatat in ultimul an. Nu-mi asum ideile, sunt toate puse cap la cap din franturi care s-au lipit de mine in timp, sunt venite de la oameni pe care am indraznit sa ii cunosc mai bine si de care m-am apropiat si in viata carora tind sa cred ca am schimbat si eu ceva mic. Bucataras este un spatiu care pulseaza de rasete si emotii si ganduri care trec de ceea ce vede fiecare pe monitor acasa (uneori razand singur in fata lui) si cred ca este ca o punte pe care putem s-o facem mai concreta in realitate. Daca va place un om de aici, spuneti-i, gasiti o cale de-a creste aluatul pe care il framantam in acest spatiu de arome (cu suflet) si poate intr-o zi ne vom vedea intr-un grup mare si voios, sa mancam, sa ne-mbratisam, sa transformam emoticoanele in zambete si imbratisari adevarate.
P.S.: Gaby, draga mea, ti-as scrie-o poezie si ti-as mai pupa o data copiii frumosi-frumosi care mi-au cantat si m-au alintat, dar te las cu melodia pe care am ascultat-o pe masina cand am plecat de la tine:
P.S.2: Fotografia cu cafeaua care rade e din dimineata plecarii. Am pus lapte in cana si numai ce-am vazut ca i s-a asternut un zambet mare si doi ochi si am sarit la Gaby: Adu aparaaatul, rade cafeaua la mine, uite! Minunat moment!
...pardon cu Gabita noastra draga 
