Sigur va intrebati despre cine este vorba...si promit ca, pana la sfarsit, va veti da seama.
Astazi am mers, ca de obicei, sa il iau pe David de la gradinita. Am mers singura. La intoarcere, m-am gandit sa ne abatem un pic prin parc. Si bine am facut!
De la intrarea in parc, ne-a intampinat cu un covor de frunze aramii, galbene, rosiatice. Parca eram intr-o poveste.
Imi batea vantul prin par, un vant racoros, ca si cum ma curata, ca si cum imi aduna nisipul gandurilor arse de atata patima, simteam ca imi este bine, ca ma destind. Am deschis ochii larg si parca am vazut-o pentru prima data. Sigur ca am mai vazut-o, insa niciodata nu m-am uitat la ea. Stiam doar ca este acolo. Astazi insa... m-am uitat la ea. Culori superbe, peisaje de acuarela calda, adiere racoroasa si totusi blanda, un miros suav, copacii fosnind, Ea m-a invaluit cu frumusetea ei. Da, m-am uitat la ea si m-am intrebat in sinea mea ...cum de nu am vazut-o pana acum. Si mi-am raspuns, la fel in sinea mea. Nu m-am uitat la ea pentru ca ochii mei cautau banca din parc pe care ma astepta o iubire adolescetina. Nu m-am uitat la ea pentru ca ochii mei clipeau de emotia vreunei intalniri nevinovate. Sau poate pentru ca ochii mei nu erau maturi, nu cautau decat strigarea inimii patimase.
Astazi insa, ochii mei sunt maturi, inima mea si-a gasit implinirea, si atunci am putut sa vad parca lumea frumoasa pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu. Am privit cerul, am privit copacii si trandafirii, am inspirat adanc si am expirat, am simtit libertatea mai intensa ca niciodata si m-am lasat purtata de adierea vantului spre melancolie.
David s-a jucat prin parc, m-am uitat la el si parca, pentru cateva momente, m-am vazut pe mine. Un copil vesel, lipsit de griji, asigurat de grija mamei. O, cum a trecut timpul! Am realizat parca mai clar cum s-au topit toti acesti ani si cum, acum, mi-e dor de mangaierea mamei, de jocurile noastre de copii. Mi-e dor de mine si de copliarie. Si stiu ca trebuie sa redevin copil, sa ating acea inocenta si bucurie.
Da, mi-a facut un bine azi. Mi-a dat un ragaz, m-a „furat” din rutina si m-a facut sa simt viata asa cum ar trebui, cu intensitate, cu emotie. Mi-a purtat un semn de sus, probabil, ca sa apreciez micile mari lucruri ale vietii acesteia.
Da, desi rad cu un ochi, celalalt imi plange, dar intotdeauna imi voi aminti de aceasta zi cand m-am oprit, am trait si am vazut-o cu adevarat: roscovana toamna!