Nişte întâmplări de tot felul din ultima perioadă, dar nu numai, la care s-au mai adăugat şi nişte expresii destul de des întâlnite, m-au făcut să reflectez un pic asupra unui lucru banal pentru mine dar destul de important pentru foarte mulţi dintre oameni. E vorba de carieră. Şi aş începe cu o vorbă ce-mi este adresată de multe persoane, majoritatea în necunoştinţă de cauză, o vorbă care spune aşa: „meseria de preot e frumoasă, e bună”. Ar mai fi trebuit să spun că mulţi adaugă celor două atribute (în gând) şi faptul că preoţia e bănoasă. E greu să le explici că preoţia nu e o meserie ci o misiune, diferenţa este uriaşă şi nu poate fi conştientizată la perfecţie decât atunci când o practici. Preotul nu are program, căci nu de puţine ori eşti chemat la căpătâiul cuiva la ore de noapte târzie sau trebuie să te bucuri cu cei ce se bucură când tu ai suferinţă. Dar nu asta e problema, căci personal bucuros le fac toate spre plinirea jurământului făcut lui Hristos aşteptând plată la judecată, conştient fiind că mi-am ales preoţia din dragoste faţă de cel ce m-a chemat la mântuire.
Personal, copil fiind mi-aş fi dorit să fiu aviator, iar un pic din dorinţă s-a împlinit. Pe de o parte tind spre înălţimi, dar spre cerurile unde se află Dumnezeu dincolo de avioane, pe de altă parte, câteodată, sunt cu capul în nori, adică tot pe lângă aviatori, dar îmi revin repede.
Poate că în momentele de slăbiciune ale vieţii am gândit că mi-am ratat cariera văzând că alţii reuşesc în anumite sectoare ale vieţii foarte uşor. Poate că văzând cum câştigă una lume grade, titluri, bani şi faimă am gândit că mi-am ratat cariera. Poate că în momentele în care timpul mi s-a îngustat din cauza treburilor am zis că mi-am ratat cariera văzându-i pe alţii cum se bucură de clipe de linişte îndeletnicindu-se cu activităţi plăcute în timp ce eu trebuie să fiu impecabil în toate treburile. Ba de multe ori chiar făcând câte o treabă care nu ţine de pregătirea mea, o treabă care a ieşit ca unsă, am zis că mi-am greşit cariera, că puteam fi mecanic, şofer, sudor, agricultor, tâmplar, zidar, doctor sau şomer de lux pe la diferite prezentări sau emisiuni. Şi asta nu e o spovedanie. E constatarea unor lucruri ce în anumite momente te zgândără pe creier. Un copil m-a întrebat odată ce m-aş fi făcut dacă nu mă făceam preot. Nu am ştiut să răspund. Poate şi pentru faptul că asta am în sânge şi în suflet. De fapt asta îmi place, să slujesc lui Dumnezeu şi oamenilor, asta e cariera mea, dacă pot spune aşa, deoarece în preoţie nu trebuie să urmăreşti cariera ci mântuirea, nu onorurile ci slava lui Dumnezeu.
Aşa se face că acum am înţeles cum e cu cariera. Nu trebuie să te gândeşti la ea, sau dacă trebuia să faci altfel. Totdeauna trebuie să te gândeşti că la locul unde eşti pus să lucrezi trebuie să dai totul, mai ales când e vorba de oameni şi de sufletele lor. Iar acest lucru schimbă totdeauna meseria într-o misiune. Orice om poate avea o meserie, dar când meseria o transformi în misiune e clar că nu ţi-ai ratat cariera.
Închei cu cuvintele Scripturii ce face referire la scopul omului în această lume: „teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău." (Eclesiastul 12:13-14)
Indiferent ce lucraţi, ce aţi lucrat ori cu cât sunteţi plătiţi, lăsând la o parte oboseala, stresul, neajunsurile, nu uitaţi că pâinea o câştigaţi de acolo de unde munciţi. Nu e obligatoriu să facem carieră la locul de muncă, dar pe acolo pe unde trecem să facem dovada că nu doar mâinile noastre au lucrat, ori mintea noastră, ci că acolo s-a pus şi suflet. În definitiv, chiar şi locul nostru de muncă reprezintă o parte din crucea pe care trebuie să o ducem.
Şi nu, nu mi-am ratat cariera. E chiar o binecuvântare.
