„Mai aveţi lumină”? Da, chiar, mai aveţi? Eu vă întreb asta pentru că am fost întrebat la rându-mi, dar nu într-o beznă de necunoaştere, ci în zorii unei zile ce taman se întrupa din lumina unei nopţi plină de lumină. Cum aţi răspunde la acestă întrebare unui om, un străin care, dând roată-roată 7 sate pentru a găsi un pic de anafură, găseşte, la o oră la care nici măcar cocoşii nu se grăbesc spre treabă, un om cu un aspirator şi-un şpaclu taman în locul în care cu ceva ore înainte cursese lumină.
„Mai avem (încă) lumină, vă aduc acum”, este destulă, este la candela ce încă pâlpâie sub coasta cu rana aproape vie ce tainic se arată pe noua cruce, în aceeaşi străveche durere. Lumină este din belşug, dar cine s-o îmblânzească? Lumină este, dar e atât de liberă şi de vie încât rareori, în amorţeala conştiinţei, poţi ţine pasul cu jocul ei, cu pâlpâirea-i tainică ce vibrează ca o inimă caldă şi bună. Şi apoi, mai e un paradox, câţi oameni vin să ia lumină pe lumină? Când e lumină n-avem frică, abia când dăm piept cu întunericul cerem lumină, şi primim, dar doar dacă ne sunt candelele sufletului curăţate, măcar un licăr, îndeajuns de mult încât să tăiem cu el şi cea mai adâncă beznă.
Când rabzi de frig, o rază de soare îţi pare o avere; când rabzi de foame, o firimitură îţi dă saţietatea unei neînţelese merinde; când suferi în întuneric, o rază de lumină te poate scoate chiar şi din umbra morţii.
Poate că voi, cei ce citiţi aceste ne-luminate rânduri n-aveţi timp în noaptea învierii să vedeţi fluxul şi refluxul de oameni. Vă spun eu, am văzut de zeci şi zeci de ori până acum, pe întuneric, rânduri-rânduri se adună ca un flux liniştit şi tăcut, pentru ca mai apoi, ca un reflux pus pe notele troparului de biruinţă asupra morţii, se retrag cu lumină, în Lumină. De la chipurile mirate, senine şi pline de bucurie ale copiilor ce aşteaptă pentru prima dată în viaţa lor, cu lumânarea în mână, în miez de noapte, să cânte alături de cei mari şi până la chipurile celor pe care, inerentele momente de beznă ale vieţii au lăsat riduri încă nevindecate, e numai un freamăt.
„Veniţi să primiţi lumină”! Un fior născut din bucurie, speranţă şi mulţumire îmi străpunge fiinţa. Chipurile celor mulţi, dragi toţi, dimpreună cu chipurile noi, strălucesc în pâlpâirea tainică a luminii. Se mai aud voci ici-colea, încă se mai străduiesc câţiva să un colţ de flacără, stăruind să nu rămână fără lumină primită, cum ilar zicea unul mai şugubăţ acum un an, direct de la „boss”.
„Nu vă temeţi”, primul îndemn al învierii, devine parcă din ce în ce mai actual azi. Ne temem, nesiguranţa a devenit ceva cotidian, culmea, asta într-o lume din ce în ce mai securiată şi monitorizată. „Nu vă temeţi” devine un imperativ uşor de înţeles şi poate mai lesne de înţeles dacă-l legăm cu cel de-al doilea îndemn al învierii: „bucuraţi-vă”. Nu, nu-i un paradox, e doar momentul în care înţelegi că viaţa, cea mai frumoasă stare din univers, este motivul pentru care trebuie să ne umplem de bucurie, fără a avea teama morţii, căci fiorul de bucurie pătrunde imediat în sufletele curate, iar conştientizarea biruinţei asupra morţii încătuşează, cel puţin pentru moment, frica de moarte, căci trimful vieţii umbreşte puterea morţii, iar speranţa că există viaţă după moarte luminează drumurile ce până atunci se făceau în întuneric.
Dăruind lumină am primit lumină. Am primit lumina mulţumirilor celor cărora le mulţumesc la rându-mi pentru clipele petrecute împreună în tot timpul postului, dar mai ales în ultima săptămână când, ca într-o mare familie, am stăruit în Lumină.
Iubesc mult o cântare din luminata săptămnă, în rândurile sale se găseşte soluţia miraculoasă cu care oamenii pot păstra lumina învierii în candela sufletului lor până când vor păşi în veşnicie. Iar cântarea spune: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!
Bucuraţi-vă, Hristos a înviat!
