La inceput am vrut sa scriu despre conditia mai mult decat umilitoare, de-a dreptul imposibila a intelectualilor (adevarati , traim in Romania si trebuie sa specific ), singurii capabili sa proclame Manifestul Renasterii Nationale, deci nu doar o insiruire de idei copiate, straine de spiritul nostru, nu doar false idealuri, ci insusi catalizatorul acestei natii ce moare urat.
Dupa ce am scris mai mult de jumatate din ce doream sa va transmit, mi-am dat seama ca sunt un corp strain care emite sunete incognoscibile, asemenea unui extraterestru.. Pentru ce atata zbatere si mai ales pentru cine?
In jurul meu agonizeaza urat niste monstri. Nu sunt cinci minute de cand o specie de reptila(o puteti intalni si dumneavoastra, daca aveti curajul sa circulati cu un mijloc de transport in comun in care va sunt controlate biletele)mi-a sasait fara apel: o sugi!...
A fost un domn, probabil din cauza ca in seara asta nu calatorim impreuna. Imi incep uneori diminetile cu urari mult mai penetrante si am ajuns sa cred ca personajul respectiv s-o fi indragostit de mine, ca doar si noi suntem europeni .
Inca neelucidat asupra mesajului receptionat dintr-o parte, imi continui drumul nesigur si trec fara sa salut iar persoana aflata in necunostinta de cauza ramane cu impresia ca-i sunt ostil...
Asemenea tuturor si eu astept vesti oficiale de la cei ce-mi dirijeaza destinul profesional. Spre deosebire de mine, cei din jurul meu isi cunosc deja soarta.Unii exulta, au scapat inca o data si se simt invingatori merituosi,unii sunt resemnati, in timp ce altii sunt asemenea serpilor cand li se aplica o presiune pe cap inainte de a fi decapitati .
Suntem incapabili sa traim frumos !O parte din cei ce vor fi sacrificati incearca sa-si schimbe rolul prin orice mijloace…
Practic, in jurul nostru sunt numai ruine si fier vechi, dar nimeni nu se simte vinovat. Cei ce vor pleca se simt nedreptatiti, cei ramasi spera ca vor avea o soarta mai buna.
Nimeni nu observa ca nu s-a schimbat nimic si nimeni nu vrea o schimbare reala.Orice, numai sa ni se permita vechile obiceiuri, pentru ca toti avem nevoie de un salariu. Chipuri incremenite de mastile purtate se perinda halucinant prin fata mea.
Nu stiu de ce, desi mastile sunt perfecte, mie imi par a fi dintr-o piesa de teatru japonez kabuki ,ridicole si monstruoase pentru un profan ca mine.
Trebuie sa recunosc : dupa atatia ani, cei de langa mine sunt niste straini .Nimic din ce vad nu mi se pare a avea un corespondent in natura umana cunoscuta mie si ma mai intreb inca o data ce caut eu in piesa asta de teatru japonez kabuki ? Eu sunt singurul fara masca si nu inteleg nimic, nu inteleg nici macar rostul mastilor, daramite limba sau gesturile!
Aceste masti ce par eterne, se pot schimba pe neasteptate.Un telefon providential sau fatal ii arunca pe actori instantaneu in alte roluri.Zambetele se transforma-n grimase, dar nimeni nu protesteaza oficial si nimeni nu are macar un dram de luciditate pentru a stopa aceasta mult prea lunga si agonizanta piesa de teatru japonez ce se sfarseste inevitabil cu un harakiri injositor si inuman.
Si totusi ma intreb daca va mai curge sange, caci mie purtatorii astia de masti imi par a fi morti de multa vreme chiar daca simpla lor prezenta ma stoarce de energie.
Incapabil de raspuns, imi indrept privirea spre cer si luna plina imi da un input ravasitor:
Am iubit niste moroi!...
