Încerc azi să dezvolt un subiect ce mă frământă la buricele degetelor de ceva vreme. L-am ocolit până ce m-am lovit de el într-o discuţie prietenească prin această lume virtuală a internetului şi am zis că a sosit momentul să tratăm goliciunea.
Când spui „gol-goală” te gândeşti la multe lucruri. Unii se gândesc la nuditate, alţii la recipiente, unii la un spaţiu determinat alţii la un spaţiu nedeterminat, la vid. În general goliciunea presupune lipsa unor elemente ce îmbracă sau umple părţi, bucăţi, spaţii dintr-un univers palpabil ori chiar dincolo de ceea ce poate răzbate ochiul, telescopul ori mintea.
O goliciune primordială o găsim la pământul dezvelit de apele începutului, căci „era netocmit şi gol”. Abia mai târziu a fost îmbrăcat cu verdeaţă, luminat cu aştri, împodobit cu viaţă şi încoronat cu oameni, căci oamenii sunt coroana creaţiei divine. Oamenii, primii, Adam şi Eva, şi-au cunoscut „goliciunea” după săvârşirea păcatului. Au constatat că sunt goi şi s-au ascuns de Dumnezeu. Goliciunea lor a fost prima experienţă a trăirii fără Dumnezeu, a trăirii fără hainele de lumină. Scriptura spune că Dumnezeu le-a făcut „haine de piele” înainte de a-i trimite pe pământ. Aceste haine probabil au îmbrăcat sufletul ce în starea paradisiacă era plin de slava lui Dumnezeu lângă care locuia. Mai târziu omul, pe lângă dezgolirea sufletului va experimenta şi golirea sufletească,tot prin păcate, accentuând prăpastia dintre om şi Creator.
Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, fără să calce libertatea noastră în vreun fel, a întins mâna spre om prin Fiul său ce s-a deşertat de slavă, cum spune apostolul Pavel în cap. II din epistola către Filipeni şi i-a oferit posibilitatea de a se îmbrăca din nou, de a-şi ascunde goliciunea şi de a umple golul din interiorul sufletului.
Golul din interiorul omului din ziua de azi, adică locul unde ar trebui să existe Dumnezeu a fost umplut cu mândria, cu slava deşartă care prisoseşte şi dă pe-afară deseori. Acolo unde mândria nu-şi face loc rămâne deznădejdea ce joacă rolul unei găuri negre ce înghite orice materie şi care nu reacţionează la nici un stimul luminos. Sunt mulţi oameni azi goi pe dinăuntru. Sunt oameni care nu cred în viaţa de după moarte (sau viaţă), oameni care nu cred în Dumnezeu, oameni care consideră că viaţa este doar trăirea inechitabilă din trupul perisabil în care-şi desfăşoară activităţile. Eu, nu-i critic, pur şi simplu nu pot înţelege această stare, chiar dacă o accept ca manifestare a libertăţii fiecăruia.
Acest lucru ţine de vederea interioară. Oamenii nu văd la fel. Dacă pui în faţa a o mie de persoane o femeie goală (nud) şi una goală (golită de deznădejde) poate că 99,99% ar privi doar la cea despuiată.
Sunt convins că nu pot epuiza acest subiect într-o pagină word. Nici nu vreau să mă lungesc că plictisesc. Vreau să închei însă prin a spune că dincolo de starea văzută a lucrurilor există starea nevăzută. Chiar şi trupul găzduieşte un suflet nevăzut decât prin simţire. Când sufletul părăseşte definitiv trupul, se produce dezgolirea golului, a vidului, a haosului în care a vieţuit. Nici o haină din lume, indiferent de firmă şi preţ, nu va putea acoperi goliciunea şi golul lăsat de plecarea sufletului.
De fapt voiam să vă spun că de la creare noi umblăm goi, doar cu hainele de piele date de Dumnezeu. Ţoalele noastre acoperă doar goliciunea, golul îl acoperă Dumnezeu.
Poate într-o zi am să postez o poezie a mea care se numeşte "Omul de pământ".
