Deseori m-am gândit la faptul că înaintaşii noştri au fost privilegiaţi în anumite lucruri, chiar dacă noi azi, privind cu superioritatea omului blindat de tehnologie, considerăm că privilegiul ne aparţine întru totul şi în toate. Bunăoară, zilele trecute am avut bucuria de a face câteva fotografii de o claritate aproape de perfecţiune. Şi nu cu aparatul meu foto, care-i aşa de obosit încât abia-şi mai deschide lentila, ci cu un aparat pe care-l folosesc zilnic prinzând mii şi mii de cadre. Apoi, defilând printr-un DVD după nişte poze mai vechi, am constatat că am participat la unele evenimente şi că, din dorinţa de a face fotografii, am ratat momentele principale butonând pentru prinderea imaginii perfecte. Bună-i tehnologia, dar rece.
Iată cum stau lucrurile cu pozele mele, că de aici am plecat. Ba înainte de asta să mai zic ceva, că apoi uit şi parcă n-aş vrea să ratez ocazia de a vă spune că filmele ori o pozele, indiferent de calitatea lor, de rezoluţie, pixeli şi lumini, nu pot reda totul. Lucrurile imortalizate în pelicule şi card-uri nu-şi pot descoperi mirosul, gustul ori textura.
Intrând în intriga postării, chiar dacă risc un pic, gândindu-mă că unii vor percepe greşit cele relatate de mine, vă spun că mai alaltăieri am dat o fugă prin cimitir să văd dacă se păstrează curăţenia. Treaba e că acolo se află un cireş mare, cu cireşe amare numai bune de dulceaţă. Şi cum nu e al nimănui, şi mai ales că nu creşte din vreun mormânt (menţionez asta pentru a nu da idei celor dornici de discuţii puerile) am zis că-i bine să culeg şi eu câteva. Aşa că repede am făcut cale-ntoarsă spre casă, am luat o găletuşă şi la fel de repede-n m-am suit în cireş, ca-n vremea copilăriei. Şi partea frumoasă a fost că am avut companie, doi copii, fiecare cu punga lui, fireşte.
Nu ştiu cu se face, la mine cel puţin, că la cules de cireşe nu am spor deloc. Se prea poate să pun găletuşa prea departe, altfel nu-mi explic de ce, de cele mai multe ori cireşele sunt îndreptate spre gură, iar nu spre recipientul ce trebuie umplut cu minunatele fructe. O fi la voi altfel, nu ştiu, zic şi eu.
Spuneam la început că înaintaşii noştri au fost privilegiaţi. Ei au ştiut să se bucure de ceea ce aveau la momentul respectiv. Nu zic că nu-i bine când noi imortalizăm anumite momente, nu. Doar că, acordăm prea multă atenţie tehnicii şi pierdem momentul, risipim clipa.
Poate că şi eu, de acolo din vârful cireşului, dacă aveam aparatul făceam fotografii. Mai bine însă că nu l-am avut, fiindcă ochiul a putut capta toată splendoarea unei seri de început de vară. Fiindcă urechea a putut asculta în linişte foşnetul frunzelor de cireş şi freamătul gândurilor. Fiindcă m-am putut bucura, la fel ca în copilărie, de gustul cireşelor proaspete, asta chiar dacă palmele se făcuseră sângerii de zeama fructelor, chiar fructele dacă nu au trecut prin jetul de apă recomandat celor cumpărate. De acolo, de la înălţime, cimitirul era asemenea unui orăşel al tăcerii, cu alei străjuite de flori, cu poteci prin care istoria îşi face loc nevăzut. Mai departe, tumultul satului se contopea cu seara ce-şi lăsa uşor draperiile peste soarele ce cobora leneş spre asfinţit.
Într-un fel îmi pare rău că n-am putut face poze, spre a vă arăta măreţia unei seri de vară deasupra unui cer deschis spre infinit, dintr-un loc de unde veşnicia îşi arată prima treaptă. Şi chiar dacă voi nu puteţi vedea cele pe care eu le-am simţit, gustat, ori atins în acele clipe, vă asigur că acurateţea cu care eu le-am privit şi primit face mai mult decât orice album foto pe care l-am făcut vreodată.
Între cer şi pământ, printre ramuri şi vânt, am pozat un pic din suflet. E aici, printre rânduri… .
Dar macar am satisfactia ca lumea isi va aminti cu drag de seara respectiva, uitandu-se la pozele facute de mine.
