Oriunde merg, fie ca sunt pe strada sau in masina, am capatat obiceiul de a observa oamenii, comportamentul si stilul lor de viata...e ca un exercitiu de socializare, sa-i zicem asa..., Caut din priviri figurile oamenilor, statura lor, felul de a se misca si incerc sa le ghicesc preocuparile. Se spune ca ochii sunt oglinda sufletului, dar nu prea pot sa-i zaresc, pentru ca majoritatea oamenilor merg cu privirea in pamant.
Poate ca ati observat si voi cata graba e pe strazi, cata incrancenare, cata intristare, cata durere muta! E tare greu in vremurile astea sa mai vezi o mina vesela, optimista, sa mai auzi si de lucruri bune...parca ne-a cuprins pe toti apatia, mutenia si durerea.
Treceam deunazi cu masina pe o strada cu multa zapada, iar pe trotuar...un batranel ingandurat se chinuia sa deszapezeasca aleea din fata casei sale. am reusit, totusi, sa-i vad figura trista, contorsionata, iar ochii ii pareau plansi. Aproape instantaneu mi s-a umplut sufletul de tristete la gandul ca batranii nostri sufera atat de mult: de boala, de singuratate, de saracie lucie...dar cel mai rau, de umilire si inutilitate. Sa se fi intors oare timpurile acelea spartane, in care batranii, oamenii bolnavi si neputinciosi erau aaruncati de pe stanci? De ce in alte tari se poate ca ei sa se bucure de o pensie decenta, de un tratament uman...de un respect mai mare?!?
Acelasi lucru se intampla si cu alte categorii de varsta...nu e nevoie sa mai dau exemple, le intalnim la tot pasul! Dar ceea ce ma ingrijoreaza este amaraciunea din ochii majoritatii...aproape ca am uitat si eu sa zambesc....Ma uit in jur si vad ca nu sunt singura in situatia asta, oamenii sunt din ce in ce mai debusolati, inchisi, suspiciosi, parca nu mai au vointa, asteptari, trairi!
Dar timpul nu asteapta si n-ar trebui sa lasam viata sa se scurga asa din noi fara niciun sens...vremuri grele au mai fost si omenirea le-a depasit. Poate ar fi cazul sa reasezam valorile la locul lor si sa ne reamintim ca si visele sunt bune la ceva!
O săptămână minunată! 
