In clasele primare am luat ani la rand premiu doar pentru a o vedea topaind de fericire.Premiul pentru mine consta in cateva momente de atentie la sfarsitul anului care nu-mi faceau placere fiind timid din fire. Cand am inceput sa inteleg cum se iau premiile in scoala romaneasca am renuntat sa-i mai creez momente de topaiala fericita.
Anii au trecut, nu mi-a lipsit nimic din ce pot cumpara banii si nimic nu mi-ar putea inlocui lipsa ei.Poate nu stiu sa multumesc pentru ce mi-a oferit dar an dupa an mi s-au adaugat mici cicatrici pe suflet: orice cioara isi apara puiul, il proclama cel mai frumos si cel mai destept, eu am parte de momente penibile chiar si in public .
Nu spun ca nu fac greseli si poate le fac des dar este viata mea si incerc sa mi-o traiesc asa cum cred de cuviinta.Nu o sa dau detalii si nici macar nu o sa spun la ce am renuntat pentru a fi cat mai aproape de casa: ar fi un eschibitionism tardiv si inutil.
Spun doar :
-De ce eu?