Când eram copil şi auzeam pe cine spunând că are 35-40 de ani, credeam despre respectiva persoana ca e bătrână. Mă gândeam şi ziceam „mamăăă, 40 de ani”, înţelegându-se de aici că cei care aveau 80-90 deja mi se păreau de o vârstă cu pământul. Doar că odată cu trecerea timpului vârsta de 40 mi se pare o copilărie, ţinând cont de faptul că acum bătrâni mi se par cei de peste 70 de ani.
Oricum nu asta e problema. Problema este că cei tineri, mulţi dintre ei, sunt deja bătrâni, în ciuda a ceea ce spune actul de identitate. Sunt bătrâni prin aspect, prin mişcare, prin gândire, prin simţire.
Am fost prin oraş, merg deseori, şi de fiecare dată încerc să ghicesc ce este în mintea oamenilor, în sufletul lor, studiindu-le mimica, gesturile, modul de a mânca sau felul în care se îmbracă.
Şi ieri am văzut ceea ce bănuiam mai demult. Că oamenii îmbătrânesc mai repede, că oamenii mor mai repede, că oamenii fac totul pe repede, grăbindu-se spre nicăieri să culeagă nimic.
La un punct de vânzare, o fată de vreo 17-18 ani, obosită ca la 50 de ani, vopsită ca la 60, încerca cu o voce pierdută să atragă clienţii spre produsele deja aproape expirate, produse care, spunea ea, fac o piele fină şi catifelată, revigorând ţesuturile distruse şi bla bla bla. Suna aşa de fals, era aşa de deprimant să vezi cum nimeni nu dorea, cum toţi care treceau zâmbeau trist, conştienţi că revigorarea nu poate veni din creme vândute de o fată îmbătrânită de la 17 ani.
Pe lângă ea a trecut şi un tip care era cam de vârsta mea pe care l-a abordat. A refuzat-o politicos. Nu avea timp, era încărunţit, o geantă grea şi un telefon cât palma, cu „jde” mii de funcţii trăda o muncă istovitoare care numai pentru revigorat pielea nu i-ar fi acordat timp. Probabil se grăbea pre casa unde copilul îmbătrânit de aşteptare îşi aştepta tatăl îmbătrânit de muncă pentru a vorbi 5 minute, înainte de a suna telefonul cu multe funcţii.
Daca ar fi să vă spun câţi tineri bătrâni am văzut la semafoare, sau pe stradă ar trebui sa scriu o juma’ de zi. Toţi alergăm, toţi muncim, ni se cere tot mai mult şi ni se oferă tot mai puţin. Noi cerem de la noi mult şi ne oferim puţin.
Ştiţi ce mă sperie, că graba de acum în câtva timp se va transforma în fugă şi goană. O să vezi oamenii fugind la pâine, la serviciu, la masă, o să-i vezi mergând mâncând, o să vezi doar alergători de cursă lungă, maratonul devenind un mod de viaţă. Şi dacă te grăbeşti în viaţă înseamnă că te grăbeşti spre moarte, făcând posibil ceea ce gândeam eu în copilărie, şi anume că la 40 de ani eşti un om bătrân.
Nu ştiu dacă toţi cunosc dictonul latin „festina lente”(grăbeşte-te încet), dar sunt convins că ar cam fi timpul să-l aplicăm. Pentru că nu cred că Dumnezeu ne-a creat ca să ne punem pe fugă, ci ne-a creat pentru a ne bucura din plin de cele oferite, ca să putem trăi mulţi ani fericiţi.
Cine nu vrea, să fugă. Nu-l opreşte nimeni
...ma mai pricep si eu si imi place sa vb pe tema si mi-ar placea sa pot face ceva dar din pacate nu se poate, dar nu cred ca am ajuns la nivelul tau de experienta de viata fiind si un "doctor de suflete" ! Multa sanatate si putere iti doresc! 
Ma bucur ca va place! la mine in casa, painea calda nu rezista 
))
