Întrebat cum a murit Ion Mihalache, Vişinescu a replicat:” Întrebaţi-l pe el”.” Eu am conştiinţa împăcată că n-am făcut nimic.”
Lucia Hossu Longin a realizat o serie de opt documentare din cadrul ciclului” Memorialul durerii” intitulata “Torţionarii”.
Este vorba de biografiile unor suboameni care au umilit, schingiuit şi omorât în timpul comunismului mai toată elita românească . În timpul filmărilor, realizatoarea a observat cu stupoare că erau departe de a se căi, de a arăta o cât de mică ruşine. Rămăseseră la fel de nesimţiţi, nişte brute fariseice ce clamau că şi-au făcut doar datoria.
Lucia Hossu Longin a avut mereu impresia că în orice moment foştii torţionari vor scoate pistolul dintr-un sertar al biroului şi o vor împuşca. Nu de puţine ori i-au strigat că dacă ar mai fi fost timpurile lor de glorie, ar fi arestat-o.
Acum îşi trăiesc în linişte bătrâneţile înaintate la care au ajuns datorită traiului bun plătit prin taxe şi impozite, de către cei care au fost terorizaţi.
Urmaşii lor sunt situaţi în apropierea vârfului ierarhiei din orice societate din lumea asta pentru că au fost trimişi la cele mai bune şcoli, au avut relaţii şi proptele, au fost înşurubaţi în cele mai bine plătite funcţii.
Biserica Ortodoxă îi considera pe aceşti monştri nişte unelte sfinţitoare care au dat Bisericii lui Hristos nenumăraţi sfinţi şi martiri, aşa că începe să mi se pară normală bătrâneţea lor bine sponsorizată de către societatea românească.
Începe să mi se pară un lucru firesc şi necesar că urmaşii lor sunt şefii noştri de astăzi.
Respectând această logică de fier a societăţii româneşti, şeful meu urmează să iasă la o binemeritată pensie, pe care eu, dacă voi mai avea serviciu după tratamentul de exterminare la care am fost supus (oricum, nu am nicio şansă în locul de unde încă îmi mai iau salariul), voi fi obligat să o suport, plătind tot felul de taxe şi impozite.
Bineînţeles că nu mă aşteptam ca in ultimele sale zile de serviciu să se scuze pentru distrugerea vieţii mele profesionale, lăsându-mă practic în bătaia vântului fără nicio apărare în urma deprofesionalizării făcute cu un mare profesionalism, trebuie să recunosc.
Bineînţeles că nu mă aşteptam să-mi mulţumească pentru că nu a ajuns în puşcărie şi că nu mi-a plătit daune materiale şi morale, dar încă o dată viaţa mi-a demonstrat că suboamenii nu se pot schimba cu adevărat, doar mimează acest lucru atunci când adversarii lor sunt puternici şi îşi dau arama pe faţă când li se iveşte ocazia.
După aproape patru ani în care am fost supus la tot felul de tratamente de călire fizică şi psihică, mă văd pus în situaţia de a mi se atrage atenţia asupra bunătăţii pe care mi-a arătat-o în tot acest timp în care mi-a suportat tupeul, închipuirile şi în care a făcut tot felul de eforturi pentru a nu-mi face rău.
Sunt convins că oricare ar veni în locul acestui şef, într-o instituţie care produce de câţiva ani pierderi pentru stat şi profit pentru alţii nu are cum să se schimbe ceva în bine pentru că mulţi oameni serioşi deja au plecat, au fost convinşi să plece, sau au fost concediaţi.
Cred că şeful meu poate avea ocazia să-şi continue activitatea prodigioasă la una din firmele unui cunoscut om de afaceri ce a prosperat pe ruinele societăţii unde încă mai figurez şi eu. Soţia bunului meu şef se afla în imediata apropiere a anturajului acestui eficient om de afaceri, este acţionară, aşa că şi acolo poate avea un cuvânt greu de spus.
În fiecare an declarăm în scris dacă suntem sau nu acţionari, dacă avem şi alte interese. Este unul dintre criteriile după care se fac disponibilizările. Şeful meu a fost un om de neînlocuit timp de două restructurări sau a declarat, cum era şi firesc, că nu are acţiuni, deoarece soţia nu-i da lui raportul. O parte a colectivului a plecat înaintea concedierilor, pentru că erau oameni care munceau şi erau vizaţi de exigenţa-i atât de renumita printre subalterni.
Când politicienii şi-au dat seama că prin intermediul firmelor private pot sifona mai bine banii fără să fie nevoiţi să dea socoteală, au creat firme căpuşă prospere atâta timp cât au conexiuni cu statul. Vor trece nişte ani până când romanii vor înţelege ce se ascunde în spatele profitabilităţii unor firme particulare şi pe spinarea cui se fac acele profituri.
Sunt convins că se va schimba doar numele şefului, în rest viaţa mea profesională se va desfăşura după acelaşi scenariu. Mediul în care îmi câştig existenţa este fertil pentru tot felul de specialişti în a pune pe fugă oamenii capabili şi a-i dezumaniza (dacă mai era nevoie) pe cei rămaşi.
De câte ori îmi povestesc necazurile mi se răspunde că este la fel peste tot, deci democraţia de tip occidental a scos la suprafaţă tot ce aveam mai rău în noi. Şi ne mirăm că emigrarea este aproape singura soluţie pentru a ne câştiga existenţa.
Nu este totuşi ceva cu totul nou pentru România, cunosc bine istoria, aşa a fost intenţionat pervertită gena noastră de către cei care au impus falsele elite ce ne-au călcat tot timpul în picioare în numele doctrinelor importate de la adevăraţii noştri stăpâni.
Sunt convins că oriunde m-aş angaja (dacă aş mai găsi ceva acceptabil în ţara asta pusă pe butuci într-un mod nemaiîntâlnit în toată istoria sa) aş avea şef o clonă cel puţin la fel de fariseica şi de monstruoasă.
Probabil că sunt în perioada de tranziţie de la un torţionar la altul şi pentru că, fiind pauză, nimeni nu mă împiedică să gândesc, mă întreb dacă victima nu are nicio vină atunci când suportă tratamente dezumanizante doar pentru scuza că nu are unde să-şi câştige existenta?!
Oare eu, sclavul, am conştiinţa curată?
