Mainile de apostol...in semn de multumire...cat de adevarat si cat de inaltator...si povestea lor minunata...
O poveste adevarata... ca si cum ar exista si povesti neadevarate sau mai putin adevarate... De fapt, adevarul despre sufletele noastre se rosteste pe sine in foarte multe feluri si toate devin povesti mai devreme sau mai tarziu. Se spune ca in Nurnberg traiau doi prieteni cum nu se mai vazuse - mai ales in timpurile acelea intunecate de la sfarsitul secolului al XV-lea. Pe vremea aceea, cand spiritul uman dadea semne ca vrea sa se rupa cu orice pret de habotnicia impusa de o biserica menita mai mult sa dezbine decat sa uneasca, prietenia era o forma prin care sufletele asemenea se sustineau intru desavarsire. Cei doi prieteni aveau amandoi 16 ani si amandoi primisera un har deosebit de la Dumnezeu - harul de a surprinde prin taina desenului atat viata, cat si moartea, atat vazutul, cat si nevazutul. Tinerii erau dornici sa invete si sa se implineasca in arta. Visau cu ardoare sa ajunga chiar ca idolul lor, Leonardo DaVinci si pentru asta erau gata sa faca totul. Dar visul lor era departe de a se putea implini cu usurinta, caci erau tare saraci - pe cat de mare le era harul, pe atat de mici le erau avutiile pamantesti.
Intr-o seara, pe cand erau amandoi in atelierul pe care il imparteau frateste, unul din ei spuse, privind la doua gravuri abia terminate.
- Frate, noi trebuie sa mai invatam. Gravura pe care am facut-o eu acum nu este perfecta, mai am multe de adaugat talentului meu. Gravura ta, in schimb, este mult mai aproape de perfectiune. Talentul tau este copt, asa ca mi-a venit o idee. Eu voi munci si voi accepta orice comanda, voi face mobila, voi sculpta pietre funerare, voi picta portrete... orice.
Asa voi strange banii necesari ca tu sa mergi la scoala in Italia pentru a-ti desavarsi arta. Apoi te vei intoarce si ma vei ajuta si pe mine sa merg la scoala.
- Dar nu pot sa incuviintez asa ceva, zise celalalt. Nu ne-am despartit niciodata pana acum si a fost bine. De ce vrei acum sa facem asta? Amandoi avem talent si amandoi avem dorinta apriga de a merge la scoala. Sacrificiul tau ma onoreaza si ma face sa iti cer sa mergi tu primul la scoala.
- Nu, Albrecht, vei merge tu primul, fiindca esti mai talentat si vei avea nevoie de mai putin timp pentru a-ti insusi noile cunostinte. Eu am foarte multe de invatat, iar tu ai munci o viata pana as termina eu scoala. Asa ca voi munci eu, pana cand tu vei fi cunoscut. Asa e mai usor pentru amandoi.
Tanarul pe nume Albrecht a fost coplesit de nobletea gestului prietenului sau, mai ales ca stia ca talentul amandurora era egal. Asa ca a acceptat plin de recunostinta si a plecat la scoala. Pretul studiilor lui a fost insa foarte mare. Prietenul lui a acceptat muncile cele mai de jos pentru a strange banii de care Albrecht avea nevoie la scoala.
Timpul a trecut si, dupa sapte ani de munca grea si de o parte si de alta, Albrecht se intoarse la prietenul lui cu foarte multi bani si cu dorinta sincera de a-l ajuta sa mearga la scoala, ca sa aiba si el o viata implinita si imbelsugata.
Era seara cand s-a intors. S-a apropiat de casa cea saracacioasa si mai intai privi pe fereastra, ca sa vada cum mai arata prietenul lui.
Acesta se ruga in genunchi in fata unei lumanari ieftine.
Ingenunchease pe podeaua rece si rostea rugaciune dupa rugaciune, cu glas cald. La lumina tremuranda a lumanarii, Albrecht vazu mainile prietenului sau si inmarmuri. Erau doua maini noduroase, muncite, scrise cu multe rani si lovituri, maini de apostol intru ale desavarsirii aproapelui.
Isi dadu seama cu nemasurata tristete ca prietenul lui nu mai putea merge la scoala cu mainile acelea jertfite, ca nu va mai putea tine penelul cu finetea necesara unor tablouri, si nici instrumentele de gravura nu vor mai putea fi manuite cu usurinta, caci mainile tremurau in rugaciune de atatia ani de munca... Astepta pana ce prietenul lui isi termina rugaciunea si batu la usa. Usa se deschise larg, iar prietenul lui se bucura peste masura de revedere.
- Acum vei merge tu la scoala, zise Albrecht si vei duce o viata fara griji. Este randul tau.
Prietenul lui nu zise nimic, doar isi privi in liniste mainile muncite.
- Dragul meu, mainile acestea nu mai pot tine penelul, dar te pot imbratisa cu bucurie. Iti multumesc ca te-ai intors si, mai ales, ca ai devenit cel care esti acum. Eu nu mai pot merge la scoala. Insa sunt multumit, fiindca mi-am gasit rostul in fiecare lucru ce mi-a iesit din maini cu voia lui Dumnezeu.
Albrecht ii ceru incuviintarea prietenului sau de a-i desena mainile asa cum le vazuse in rugaciune.
Asa s-au nascut Maini de apostol de Albrecht Durer.