Azi am fost în contradicţie de gânduri. Pe de o parte aş fi vrut să scriu despre moarte (dar despre ea am mai vorbit) iar pe de altă parte am zis să scriu despre glume, aşa din punct de vedere creştin. Nu că n-ar exista şi glume mortale, da’ nu-s chiar domeniul meu de activitate şi am zis că o combinaţie nereuşită ar strica fasonul postării. Aşa că azi merg pe zâmbet. Deseori am fost întrebat dacă e păcat să glumeşti, să spui bancuri ori să faci farse. De parcă se terminaseră păcatele de pe faţa pământului şi rămăseseră glumele. Şi deşi am răspuns fiecărui interlocutor în parte, am zic că e bine să şi scriu despre asta. Fără discuţie că o parte din gândurile pe care eu le scriu aici vă sunt cunoscute. Unii faceţi aceste lucruri din fire (mă refer la partea bună a lucrurilor), alţii pentru că aşa aţi primit de la părinţi ori prin propria educaţie şi experienţă de viaţă. Deşi uneori, mai ales în anonimatul virtualului, unii mai au scăpări necontrolate şi nedemne de statutul unei conştiinţe lucrătoare.
Dar să las umplutura vorbelor şi să trec la subiect. Aşadar vorbim despre glume şi veselie. Ori trebuie să spunem că glumele izvorâte din inima veselă şi bine dispusă ce nu deranjează pe nimeni, ce aduc bucurie, comuniune prietenească şi îndepărtează grimasele anumitor gânduri şi suferinţe sunt chiar binevenite. Cum spune şi psalmistul o inimă veselă înseninează faţa, iar când inima e tristă şi duhul e fără de curaj; o inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele. Numai că e o problemă. Nu toată lumea are înţelepciunea de a cântări greutatea unei glume în inima şi mintea celui ce o ascultă. Şi atunci când se depăşeşte măsura efectul poate fi invers celui de bucurie. Zic asta pentru că mulţi mizează pe glumele porcoase şi excesiv sărate şi piperate crezând că pot fi universal gustate de toată lumea. Ori apostolul Pavel spune că nu trebuie să spunem nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin iar asta pentru că ele pot aduce amărăciune şi supărare, mânie, izbucnire şi defăimare.
Evident că trăim într-o lume în care partea vizuală şi de audiţie este la un nivel foarte ridicat. Numai că la un moment dat, giumbuşlucurile imorale tendenţios condimentate cu substraturi uleioase, depăşesc măsura gustului. Căci un condiment pus în exces strică gustul mâncării, iar o glumă slabă nu poate fi dreasă numai dacă pui peste ea oareşce înţelesuri, pentru că-ţi lasă un gust amar ce îndepărtează bruma de zâmbet iniţial. În viaţa de zi cu zi, în special cu prietenii, folosim glume bune şi facem farse nevinovate ce aduc un strop de voioşie într-o mare de încruntare generală. În lumea virtuală administratorii de site-uri au mers mai departe şi au creat diverşi smiley ce simbolizează zâmbetul, râsul, hohotul de râs, hăhăitul şi râsul manifestat prin tăvălirea pe jos. Tot în viaţa de zi cu zi, dar şi în lumea virtuală, găsim deseori şi glume nesărate, mojicii şi insinuări ce nu-şi au locul, expresii şi gânduri ce numai zâmbet nu ne pot aduce pe chipuri.
Răspund în ultima parte la o altă întrebare primită de la un copil. El m-a întrebat într-o zi, privind la icoana predicii de pe munte, dacă Dumnezeu zâmbeşte. Şi am zâmbit la întrebarea lui. Cred că da. De fapt cred că lumina divină are şi acest atribut, căci poate fi un zâmbet pe care Dumnezeu ni-l trimite călduros. Lumina nu este o stare de posomorâre ci de bucurie. Iar dacă glumele noastre aduc lumină pe chipurile celor cu care comunicăm, dacă aduc senin în inima lor, atunci nu pot fi socotite păcat
