Vi s-a întâmplat vreodată să vă aflaţi la marginea unei prăpăstii, să vă opriţi în ultima clipă pe buza hăului ce se cască flămând spre a înghiţi o nouă victimă? Ori poate măcar în vis vreodată aţi simţit golul unei căderi fără de oprire în prăpastia propriilor gânduri răsfirate pe tărâmul conştiinţei?
Ieri am luat în maşină, la ocazie, un om. Nu vreau ca rândurile mele să scoată în evidenţă ce bun samarinean sunt, nicidecum, ci doar drama celor aflaţi pe marginea prăpastiei cumplitei deznădăjduiri. Mergea încet în burniţa zilei, uşor ameţit de băutura consumată. Îl ştiu bine şi deseori am discutat despre această problemă cu el. Am oprit lângă şi am deschis uşa. El s-a uitat la mine şi m-a întrebat „mă luaţi aşa în maşină după câte v-am făcut?” Deseori mi-a promis că se va lăsa de viciul alcoolului, deseori mi-a promis că vine să mă ajute la vreo treabă şi nu a venit. „Lasă” am zis eu, „ acelea s-au prescris şi nu le mai ştie decât Dumnezeu”. S-a urcat în maşină ţinând în mână o pungă a suferinţei, una în care se găsea pâinea pentru seara şi câţiva ardei primiţi de la cineva.
„Sunt un dobitoc”, a zis el fără să clipească. Şi continuând în aceeaşi măsură apasa cuvintele zicând „trăiesc degeaba, ce-am fost şi ce-am ajuns”. În momentul acela lacrimile au început să-i curgă. Om în toată firea aflat în ceaţa nesiguranţei zilei de mâine, aflat la marginea unei prăpăstii de unde rar te poţi întoarce. „Şi afară de dvs” a continuat el, „toată lumea din sat mă tratează ca pe ultimul om, deşi am muncit pe la toţi în credinţă”. Nu are rost să menţionez aici cuvintele mele, nu trebuie să vă spun care sunt trăirile într-o astfel de discuţie, pentru că fiecare caz în parte este ceva unic şi spontaneitatea este un element de bază în astfel de momente în care şcoala vieţii dimpreună cu anii de studiu şi slujire trebuie să se unească pentru un bun rezultat.
De multe ori în viaţă ni se poate întâmpla să nu ştim cine/ce suntem şi la fel de bine putem conştientiza că ceea ce ştim că trebuie să fim, nu putem fi din motive mai mult sau mai puţin întemeiate. Căci uitarea, ignoranţa şi lenevirea ne pot fi duşmani invincibili în căutarea propriilor noastre identităţi. În momentul în care omul pierde conexiunea cu trecutul şi cu prezentul îşi ruinează viitorul. Drumul omului care în mod normal ar trebui să fie un continuu urcuş este retezat de prăpastia uitării, a deznădejdii. În momentul în care din lentoarea rutinei uiţi că există poezie, culoare, muzică, soare şi zâmbet şi ignori cu desăvârşire semnalele (chiar slabe deseori) de la cei din jur, eşti în pragul unei prăbuşiri interioare din care nimeni nu te mai poate ridica.
Am citit undeva că un chirurg pentru a putea repara un organ trebuie să ştie sigur cum arată un organ sănătos pentru a-l repara. Ori cel care doreşte ridicarea, cel care nu doreşte să facă pasul spre prăpastia pierzării trebuie să înlăture uitarea şi amintindu-şi de zilele bune, de integritatea de odinioară să-şi dorească operaţia de pe cordul conştiinţei, cea care aduce vindecare şi speranţă în sufletele chinuite de deznădăjduire.
„Mă duceţi până acasă?” m-a întrebat el parcă citind gândurile mele, „că dacă rămân în centru şi mă prinde întunericul mi-e că nu mai ajung întreg acasă”. Se pare că şi în cea mai densă ceaţă a disperării conştiinţa lasă loc unui licăr de speranţă. Ori altfel spus, dacă la suprafaţă necurăţia demonică a poftelor îşi face mendrele, în adânc, în nemuritorul suflet, există încă magma aceea fierbinte a vrerii de exteriorizare a dorinţei de a sări peste prăpastia ce se iveşte uneori în viaţa fiecăruia dintre noi. Şi prăpăstiile sunt multe, şi ele se ivesc când nu ne aşteptăm……
