De ce gândiţi astfel de rele în inimile voastre? Am recitit aceste cuvinte în serile trecute şi mi-am trecut prin ecranul conştiinţei momentele în care m-am lovit de această vorbire a răului ce nu a venit din lucrarea minţii ci din adâncul inimii, din suflet. Căci uneori sufletul, care este bun prin creaţie, se îmbracă cu haina făţărniciei, făcând în aşa fel ca în acele momente de ipocrizie, cum spunea Simone de Beauvoir, Dumnezeu să-ţi pară aşa de departe încât să crezi că este absent.
Probabil că v-aţi lovit şi vă loviţi zilnic de ipocrizia celor din jur, de falsitatea şi laşitatea gândurilor lor lipsite de scrupule. Nicolae Iorga spunea minunat că omul făţarnic are două feţe şi nici un obraz. Ori revenind la prima propoziţie a blogului, cea prin care Hristos mustră fariseismul celor ce-i pândeau mişcările pentru a avea apoi capete de acuzare împotriva Sa, putem spune că într-adevăr, locul de unde pleacă gândul nu e mintea, căci mintea e doar locul prin care trece în procesarea sa ca vorbă ori ca faptă. Locul de unde pleacă gândul este sufletul. Căci în sufletele noastre eclozează gândul, acolo găseşte căldura necesară spre a ieşi la suprafaţă în vorbă sau faptă. Dar marea problemă este ce fel de gânduri încălzim în noi, rele, veninoase ori bune şi ziditoare.
Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele. Sunt cuvintele psalmistului care cere o inimă curată, o inimă ca cea a unui copil, căci înţelepciunea vieţii ne spune că omul trebuie să rămână copil în interiorul său chiar dacă exteriorul îmbătrâneşte, asta însemnând că reprezentarea noastră exterioară este irelevantă în momentul în care trebuie să definim pe cel de lângă noi. Ba mai mult, se întâmplă ca atunci când urmează să cunoşti pe cineva necunoscut şi te interesezi de persoana respectivă întrebi cum este ca om. Şi de cele mai multe cazuri aştepţi să ţi se spună că-i om bun, cald, liniştit, sincer şi abia pe urmă să întrebi cum arată.
Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele. Am spus prin unele postări că e nevoi de o coborâre a minţii în inimă pentru a răspunde corect, în conformitate cu cele gândite. Părintele Stăniloaie spunea că stând de strajă la poarta inimii, mintea nu face decât să se păzească pe sine nerătăcită. Şi ştiţi bine că există o cugetare a minţii şi una a sufletului, a inimii. Există chiar o rugăciune a minţii (făcută mecanic, din obişnuinţă) şi există o rugăciune a inimii (mă refer aici la cea făcută din inimă, dincolo de folosirea cuvintelor într-o ordine dinainte ştiută).
Şi mai apoi, să ne gândim că aşa cum trupul se prăpădeşte repede sub acţiunea anumitor factori numiţi astăzi vicii, la fel şi sufletul se încarcă cu mizeria gândurilor ipocrite, cu zavistia, cu minciuna, cu pofta cea rea.
Am spus toate acestea pentru a scoate în evidenţă faptul că ipocrizia este haina, boala, cu care unii se îmbracă peste frumuseţea sufletului curat cu care au fost înzestraţi. Sunt convins că nu a scăpat nimeni de atacul făţărniciei, al ipocriziei celor din jur. Şi cred, fără să acuz pe nimeni, că fiecare din noi, cel puţin odată în viaţă, tot am folosit această formă falsă de exprimare a unor gânduri făţarnice.
Închei cu un gând bun inspirat tot din Scriptură care spune că roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; iar împotriva unora ca acestea nu este lege.
Coborând mintea în inimă vă doresc să aveţi mereu parte de gânduri curate din partea celor cu care în viaţa aceasta interacţionaţi într-un mod sau altul.
