„Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!” Psalmul 117-18 Cinci ani, doar atât au trecut. Era într-o zi de joi, Joi Mari, între slujbe, când, în fugă mare (ca să nu dezmint alura românească în astfel de momente) am zis să rezolv într-o zi cât ar fi trebuit să rezolv în două zile. Şi cum socoteala de-a casă cu cea din târg nu se potriveşte….. . Spune înţeleptul Solomon că cei puternici au parte de încercări mai grele, ori cum am zice noi azi, fiecare cu crucea sa. Ştiu, e interpretabil, dar până la urmă chiar şi cele mai veridice lucruri din lumea asta au fost şi sunt interpretate. Şi într-un fel e bine, să se lămurească omul doar, să ştie.
La ora 16 trebuia să fiu la ale mele, aşa le promisesem oamenilor, că la ora 16 am să fiu prezent să le ascult mărturisirile, că venea Paştele şi majoritatea doreau să fie curaţi şi sufleteşte. Şi aproape am fost punctual, aşa cum îmi place să fiu, că la 15.30 am trecut pe la biserică şi ei, care veniseră mult mai devreme, stau de vorbă pe băncuţele deasupra cărora bătea un soare cald de primăvară. Vorbeau de ale lor, de ale câmpului. Şi doar le-am spus, merg şi eu să mă spovedesc, la preotul vecin, că aşa e firesc, aşa e bine, să fiu eu curat, liniştit, înainte de a asculta mărturiile altora. Drumul cu gropi, neasfaltat atunci, obliga la viteză mică.
Din spatele unui camion cu cherestea, trecând prin faţa unei căruţe, aşa, ca de niciunde, un copilaş de vreo 5 ani, cu încălţări mari şi largi, zvâcneşte spre casă şi………. . Am frânat, am luat de volan, am oprit. Dispăruse, era sub maşina mea. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă vedeţi viaţa într-o clipă, într-o clipă care se transformă într-un balon de timp. Trecutul şi viitorul mi s-au derulat într-o clipă prin faţa ochilor, prezentul îngheţase, intrase în moarte clinică. Totul se pierdea, familie, casă, slujbă, viaţă… . Eu mergeam să-mi mărturisesc păcatele. Grea încercare, grea ispită. În aceeaşi clipă, lungă clipă, am strigat şi eu, ca orice om aflat pe marginea unei prăpăstii fără de fund, Doamne, ajută-mă! Nu ştiu cum am intrat sub maşină, doar ştiu că în timp ce mama copilului venea ţipând disperată din curte, doar ştiu că l-am găsit acolo, sub maşină, exact între roţile din faţă.
Capul la roata din stânga, picioarele la cea din dreapta. Era aşezat perfect. Nu puteai băga un deget între capul său şi roată, între talpa piciorului şi roată. L-am scos cu mâinile mele. Era neatins, dar speriat. Poate mai speriat de plânsul mamei sale, speriată şi ea pentru că-l lăsase nesupravegheat, speriată de moarte, de moartea ce a plutit câteva clipe, rece şi sigură pe izbânda ei. El a fugit, a fugit imediat la ceilalţi copii, dând să mai cadă de câteva ori din cauza troşilor cu care era încălţat. Zice apostolul Pavel, „bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde”. Niciodată nu mi-am pierdut nădejdea, răbdarea mi-am mai pierdut-o, recunosc, iar pierderea răbdării poate avea uneori consecinţe grave, căci ruperea echilibrului (şi aşa fragil) dintre cele ale minţii şi sufletului, cu raportare la cele ale trupului îl poate distruge pe om. M-am întors la oamenii mei, mărturisit şi liniştit.
Trecusem prin încercarea vieţii mele, pe lângă milimetrii care puteau ucide şi distruge tot. Ştiam sigur că viaţa celorlalţi ar fi mers mai departe, aşa cum se întâmplă mereu. Singura piatră din lume ce nu poate fi aruncată este piatra încercărilor. Ea trebuie dusă, trebuie dusă până la hotarul acela invizibil ce desparte clipele vieţii în bune şi mai puţin bune. Când piatra încercărilor este lăsată jos, taman atunci când credem că ne vom prăbuşi sub povara ei, ne dăm seama de fapt că totul a fost o încercare a vieţii, o lecţie necesară continuării unui drum pe care călătorim adaptând viteza în funcţie de obstacolele întâlnite, încercând evitarea accidentelor nedorite. „Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!” Psalmul 117-18
