A început tare sezonul nunţilor, aşa că am zis să scriu câte ceva.... .
Subiectul de azi face obiectul unei expresii care mă deranjează destul de mult. Ea un stereotip verbal hilar şi penibil care se foloseşte într-un moment festiv ce marchează începutul vieţii într-o nouă familie a două persoane, bărbat şi femeie, care uniţi prin legătura magică a iubirii primesc urarea seacă a „casei de piatră” într-o ciocnire scurtă de pahare multicolore ţinute în mână de şirul celor care se pupă scurt, pentru poza, emoţionaţi vizibil de darul ce trebuie să-l pună în plic la terminarea chiolhanului. Şi chiar dacă o să primesc comentarii contra afirmaţiilor mele şi a modului meu de gândire merg mai departe şi spun că la noi casele de piatră sunt deseori confundate cu cavourile, locurile acelea reci şi deseori împopoţonate, unde cred unii că îşi petrec veşnicia, uitând că de fapt acolo este locul unde se petrece transformarea trupului în pământ şi că de fapt sufletul este cel care tinde spre veşnicie. De bună seamă că şi eu făceam odată această urare. Şi am primit la rândul meu această urare. Să treci pe la câteva sute de persoane şi să-ţi spună „casă de piatră” e dovada unei răbdări destul de mari, e ca şi cum ai fi nevoit să asculţi o bandă de casetofon blocată pe trei cuvinte.
Şi dacă nu ştiţi care este motivul acestei urări, vi-l spun eu cât aţi spune peşte. Majoritatea celor care merg la o nuntă evită biserica. Mulţi vin direct la masă, iar cei care mai merg cu nunta, cât se săvârşeşte slujba Tainei Cununiei stau pe afară, se uită pe pereţi, fumează o ţigară, discută cu lăutarii, vorbesc la telefon şi se uită la ceas. Unii, mai intră câte puţin în biserică şi fac câte o glumă de creştin certat cu Hristos, hlizindu-se la paharul binecuvântat ori la cum stau cununiile pe capul mirilor deoarece le aduce lor aminte de vreun domnitor cu care s-au cunoscut prin şcoală.
Dacă oamenii ar veni la slujba Cununiei şi ar asculta cu mare atenţie, ar găsi următoarele cereri ale ecteniei: „pentru robii lui Dumnezeu care acum se însoţesc unul cu altul prin taina nunţii, şi pentru mântuirea lor; pentru ca să fie binecuvântată nunta aceasta ca şi aceea din Cana Galileii; pentru ca să se dea lor viaţă cumpătată şi naştere de prunci buni spre folos; pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor şi a fiicelor lor; pentru ca să li se dăruiască lor bucuria naşterii de prunci buni si purtare fără de prihană in viaţă; pentru ca să li se dăruiască lor şi nouă toate cererile către mântuire; pentru ca să fie izbăviţi ei şi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului sa ne rugam.” Iată urări adevărate, creştineşti, de suflet, nu „casă de piatră” şi la revedere. Ce să vă mai spun. Poată că altă dată am să vă vorbesc despre nuntă mai explicit, deoarece azi am vrut să nuanţez un pic urarea devenită tradiţională pentru tinerii căsătoriţi, asta în cazul în care poate mai mergeţi pe la vreo nuntă şi doriţi să fiţi originali şi creştini totodată în modul în care faceţi urarea. Şi să ştiţi că nu vă învăţ de rău. Gândiţi-vă că aproape toţi vin la nuntă şi vă fac urarea menţionată şi un mic cadou de casă nouă un serviciu de cafea. Nici nu vreau să mă gândesc ce poţi face într-o casă de piatră cu 50 de seturi cu ceşti multicolore.
Piatra poate reprezenta durabilitatea dar poate exprima duritatea şi răceala. Nu ştiu dacă mirii pe la ale căror nunţi am mai fost de ceva vreme au luat în seamă urările mele şi dacă are vreo relevanţă pentru cineva ce urez eu. Dar eu ştiu că ceea ce urez vine din experienţa vieţii mele de familie, din experienţa anilor de pastoraţie şi nu în ultimul rând din ceea ce învaţă Scriptura ca şi cuvânt a lui Dumnezeu.
