Este pentru prima oară când mănânc şi totodată gătesc rubarbă. Când eram copil, în cărţile Agathei Christie am auzit de plăcinta cu rubarbă (care am aflat ulterior că e foarte populară în Marea Britanie, Australia şi SUA). Habar n-aveam ce era rubarba. Îmi amintesc că am căutat în DEX: „Rubarbă, rubarbe, s. f. (Bot.) Revent.– Din fr. Rhubarbe”. M-am dus la „revent”: „Plantă erbacee cu frunze mari (al cărei pețiol este folosit în alimentație) și flori mici, verzui, cu rădăcina și rizomuî cu un gust foarte amar, întrebuințate în medicină ca purgativ; rubarbă (Rheum officinale).” Am rămas nelămurită. Cum, adică, englezii fac plăcintă cu purgativ? Şi le mai şi place atât de mult?? Sigur, astăzi ştiu că rubarba are multe alte proprietăţi şi e bogată în vitamina K, luteină şi calciu. Dar lucurile acestea le-am aflat datorită internetului (să trăiască el şi cu cine l-a inventat :) ); în urmă cu 30 de ani singura sursă de informaţie era DEX. Apoi am uitat de asta şi, anul trecut, mi-am adus aminte de rubarbă şi am căutat prin pieţe şi hypermarket-uri. Era toamnă însă, şi se terminase sezonul ei. Acum a reapărut pe tarabe şi, în sfârşit, am avut ocazia să gust şi eu minunăţia asta de plantă. Reţeta pe care o propun astăzi provine din Australia, şi am ales-o datorită aspectului deosebit şi a ideii originale de a coace un tort gata asamblat dinainte. Rezultatul a fost unul excepţional. Rubarba e o minune a naturii, iar combinaţia cu blatul suculent şi crema de vanilie e pur şi simplu divină.
Cernem făina cu praful de copt şi amidonul şi pregătim o formă rotundă cu diametrul de circa 24 cm şi pereţii înalţi, pe care o ungem cu unt şi o tapetăm cu hârtie de copt. Dăm drumul la cuptor, să se încingă. Tijele de rubarbă le curăţăm şi le tăiem în bucăţi egale, de circa 10-11 cm, pe care le tăiem pe lung în 2 sau în 3 (în funcţie de grosimea tijelor).
Batem bine untul cu zahărul, până se face cremă (foto 1). Adăugăm coaja de lămâie, apoi câte un ou, pe rând (foto 2), alternând cu o lingură de făină, ca să lege compoziţia (foto 3). Apoi încorporăm făina. Va rezulta un aluat destul de dens (foto 4).
Punem jumătate din aluat în tavă (foto 5) şi nivelăm cu o spatulă sau cu ce avem la îndemână (foto 6), insistând la margini, pentru că, fiind dens, aluatul nu va curge ca să umple golurile (foto 7). Apoi punem crema de vanilie, întinzând şi nivelând în acelaşi fel (foto 8). Deasupra cremei punem restul de aluat (foto 9) şi îl nivelăm cât putem de bine (foto 10). La final, punem bucăţile de rubarbă asezate ca spiţele unei roţi (foto 11).
Introducem tava la cuptor şi coacem, la foc moderat, circa o oră şi jumătate, sau până când scobitoarea înfiptă în mijlocul tortului iese curată. Fiindcă se coace atât de greu, ca să evităm să se ardă deasupra, după ce se rumeneşte acoperim tava cu o folie de aluminiu. Tortul va arăta minunat, cu tijele rozalii de rubarbă îngropate pe jumătate în blat (foto 12).
Lăsăm să se răcească înainte de a scoate tortul din formă. Eu am presărat puţin zahăr tos, pentru aspect. Servim ca atare sau cu toping de zmeură şi ne urcăm în liftul direct către Rai :)
1
Reţeta originală foloseşte praf de budincă în loc de amidon. Poate la ei prafurile or fi mai de soi, la noi însă au un miros absolut non-apetisant de uzină petrochimică, aşa că nu recomand.