E ceaţă, o ceaţă densă şi rece după zilele ploioase care parcă nu se mai termină,ceaţă ce-mi dă o senzaţie ciudată,gânduri de tot felul mă împresoară,aşternându-se liniştit pe fondul de oboseală şi prea multe griji ce m-au frământat în ultima vreme.
Multe „de ce-uri” mi-au dat târcoale,uneori am găsit răspuns,dar a fost mai mult în încercarea de a-mi ţine promisiunea de a merge mai departe,de a nu mă gândi la ziua de ieri pentru a construi ziua de mâine,de a şti că trecutul nu mă trage înapoi,reproşându-mi slăbiciunile.
Mi-am promis că viaţa merge mai departe indiferent de circumstanţe,să zâmbesc când aş vrea să plâng,să-mi bucur sufletul cu veselia colorată a unei flori,să-mi amintesc că aproape mereu există şi o a doua şansă.
Mi-am promis sa am puterea să spun „îmi pare rău” când situaţia o impune,pentru că de multe ori din orgoliu ne pierdem în vorbe şi gesturi fără sens.
Mă întrebam dacă mai ştiu să iubesc,să uit,să zâmbesc,să iert,pentru a-mi ţine toate aceste promisiuni.Cred ca da.Si cred că voi găsi şi motivaţia necesară.
Ca şi la bucătărie,fiecare are propria reţetă de viaţă,cu ingrediente care-i sunt pe plac ori altele care-l irita,propria ordine de a face compoziţia.
Nu sunt tristă,doar un amalgam de gânduri mi-au dat târcoale,unele pozitive,banale,de iubire,de fericire,ori unele despre …nimic.
Câteva stele au străpuns ceaţa cu lumina lor,mâine va fi soare.