Iubesc de când ma stiu primavara. Poate pentru frumusetea si tenacitatea cu care reânvie natura dupa amorteala iernii, ori poate pentru explozia de flori, de verde intens dupa fiecare ploaie mai molcoma ori mai furioasa.
Culori vesele, muguri de viata îti fac sufletul sa tresara de fiecare data, sa se bucure, sa prinda speranta.
Dar ce te faci când sufletul nu mai simte bucuria asta, când nu se mai pune de acord cu frumusetea plina de viata a primaverii? Când ramâne amortit, închis ca într-un malaxor, framântat, lovit din toate partile dureros de rau, chircindu-se la gândul ca vor urma altele si mai grele.
Dar poate tocmai durerea asta resimtita atât de acut e semn ca exista un mugur de speranta, ca este înca viu. Cu siguranta va gasi motive sa renasca pâna la venirea verii.
Are prea mare nevoie de primavara pentru a se rasfata în vara, a se îmbogati în toamna, pentru a fi destul de puternic sa treaca peste o noua iarna.
Eu totusi sper ca va fi iarasi primavara si în sufletul meu, sa pot simti si gândi în culori.
Bună idee! 
