……..de a accepta ceea ce nu pot schimba.
Cred că toata lumea s-a întâlnit cu acest frumos citat,de fapt o Rugăciune a seninătăţii a lui Reinhold Nierbuhr şi care spune aşa:
„Dă-mi Doamne puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,curajul de a schimba ceea ce-mi stă în putinţă şi înţelepciunea pentru a face diferenţa între ele !”.
De la aceasta idee am plecat,dar şi de la faptul ca m-au mâhnit faptul ca unii oameni dragi au trecut prin încercari grele.Asta mi-a adus aminte de o mare suferinţă ,poate cea mai mare din viaţa mea şi m-a făcut să reflectez cât adevar o fi în această rugăciune,în aceasta dorinţă a noastra de a accepta ceea ce credem că nu putem schimba.
Eu cred că de multe ori acceptăm prea repede şi renunţăm înainte de vreme.
După o analiză profundă singura regulă care ar trebui să conteze este ceea ce poţi să faci cu adevarat şi ceea ce nu poţi ,să poţi accepta ceea ce eşti,să poţi accepta ceea ce nu poţi.
Eu nu am reuşit întotdeauna asta.De aceea cred că în cea mai dureroasă experienţă din viaţa mea,divorţul,acceptarea a venit prea repede,credeam că nu mai am puterea să mă împotrivesc,să lupt de fapt cu o decizie pe care eu o luasem,poate din prea mult orgoliu,poate aştepând ca şi el să facă un gest în a repara lucrurile stricate de amândoi.
Uneori,când închizi o uşă,un capitol,ramâi extenuat,fără dorinţe ,fără planuri,fără ….nimic.
Câtă putere îţi trebuie pentru a transforma refuzul în acceptare,confuzia în luciditate,haosul în ordine? Probabil mult mai multă de cât ai avea la momentul respectiv.
Nici nu cred că aş putea descrie în cuvinte ceea ce am simţit/trăit în acele momente când destinul m-a lovit cu puterea unui tsunami,disperare,furie,vinovăţie,teamă,neputinţă,ruşine,epuizare,goliciune,negare şi într-un final resemnarea. O resemnare care uneori vine prea repede.
Cred că acelaşi lucru l-aş simţi dacă mi-aş goli corpul pe interior şi ar umbla aşa pustiit prin lume,n-ar simţi durere,n-ar avea sentimente,nu l-ar apăsa vinovăţia de a fi renunţat la singurul lucru care şi l-a dorit din tot sufletul.
Uneori destinul ne leaga cu fire de oţel de unele persoane,astfel ca despărţirea de ele înseamnă renunţarea la o parte din noi înşine.Unele relaţii sunt impregnate în rostul nostru,fără ele suntem incompleţi,goi,pustiiţi.
Intr-o astfel de experienţă treci prin toate fazele: negare,revoltă,încercarea unui compromis,deznădejdea şi într-un final resemnarea,acceptarea.Singurul lucru pe care ţi-l doreşti e să nu mai doară atât de rău.
Rareori ştim când este momentul potrivit să renunţăm,rareori o facem cu înţelepciunea necesară.
Probabil că dacă acceptarea vine când lupta nu e încheiată,nu am avut înţelepciunea necesară,va trebui să aşteptăm să mai…… creştem niţel,poate mai reuşim să îndreptăm lucrurile stricate.