Am ….nimic!
O expresie careia nu prea-i gaseam vreo noima.Dar gândindu-ma mai mult,îmi dau seama ca uneori simt acut asta.Senzatia nu se refera la vreo lipsa materiala,nu pot sa ma plâng din acest punct de vedere.E vorba de acea goliciune resimtita cu fiecare celula a corpului,acea inutilitate,acea lipsa de “feedback” la gesturile ori vorbele mele.
Bat pasul pe loc,nu evoluez deloc.Nu stiu daca e autosuficienta,nepasare ori lipsa de oportunitati.
Nu am nimic al meu,doar al meu si nu –mi doresc multe trairi care nu-mi apartin si care se cuibaresc în sufletul meu.
Incerc sa disimulez,sa par ceea ce nu sunt,nu-mi iese deloc.Incerc sa râd,dar vad doar o grimasa.
Incerc sa ma agat de ceva,sa construiesc un alt EU,sa o iau pe alta poteca.Dar daca ea va duce într-o fundatura?
Incerc sa adun în minte imagini care m-ar putea convinge ca ma însel,la fel ca într-un puzzle.Dar parca nu se îmbina,unele sunt prea uzate,altele sterse,altele nu se mai potrivesc,accentuand …nimicul acela enervant.
Cred ca stiu prea bine cum e sa n-ai,sa vrei,sa speri,sa …pierzi.
Fiecare lucru e rânduit sa vina la vremea lui.Dar de ce uneori avem impresia ca suntem defazati,ca unele lucruri vin prea curând,iar altele când nu le mai asteptam,pentru ca,între timp au devenit inutile.
Am …nimic,dar înca ma mai am pe Mine.In asta si în puterea mea îmi pun toata speranta.Zile mult mai senine „ameninta“ sa vina,am vazut asta în zambetul senin si sincer al unor copii,care înca cred ca au totul.Si-i iubesc pentru asta.
