Nu cred că e cineva care să spună că nu se pot învăţa anumite lucruri şi din situaţiile concrete ale vieţii. Adică nu trebuie să fii academician, nu e musai să cunoşti zece limbi străine pentru a face lucruri ce ţin de bunul simţ, de onestitate, de credinţă. Bunăoară putem învăţa despre relaţia noastră cu Dumnezeu de la cuplurile unde partenerii se înşală. Aproape că nu le mai poţi spune familie, deoarece în cele mai bune condiţii sunt un cuplu, două persoane legate prin actul acela semnat mai demult şi de câte un copil doi. În rest, fiecare pe unde poate. Şi să nu vă miraţi când vă spun că de la ei putem învăţa ceva, că nu am chef de glume sinistre.
De fapt nu numai că putem învăţa, ba mai mult, suntem cam în aceeaşi situaţie. Un bun creştin cunoaşte că sfântul apostol Pavel ne învaţă că legătura, unirea dintre bărbat şi femei prin taina nunţii, este aceeaşi cu unirea tainică dintre Hristos şi Biserică, ceea ce creează un întreg, un organism bazat pe dragostea fără cusur sau condiţii. Problema este acum cu adulterul, cu amanta sau amantul. Cum de au apărut în peisajul dragostei perfecte, cum se strecoară în sânul familiilor ducând copii pe drumuri şi agoniseala pe apa sâmbetei, într-o viaţă şi aşa destul de scurtă pentru a face mare lucru. Ori eu vreau să vă spun aşa. Într-un fel şi noi suntem cununaţi cu Hristos, facem parte din aceeaşi familie, aşteptăm de la El totul şi nu dăm nimic. Ba mai mult ne găsim amante sau amanţi, cu care încercăm să dăm frâu fanteziilor ce nu sunt acceptate într-o familie normală. În cazul nostru, rolul amantului îl joacă diavolul, deoarece la el alergăm ca fiul risipitor şi desfrânat ori de câte ori ni se ia de mâncarea bună ce ne-o oferă biserica, şcoala, familia.
Dacă urmăriţi prin filme, unele inspirate din viaţa reală, veţi observa că de obicei cei care înşeală ajung tot acasă, deoarece acasă găsesc hrana, curăţenia şi căldura de care au nevoie după ce-şi vor fi terminat furiile. Şi să-mi spuneţi mie că nu facem la fel cu Hristos. Ne facem poftele ca nişte amanţi desăvârşiţi într-o împreunare scârboasă cu diavolul şi când dăm de greu alergăm către Dumnezeu pentru a ne oferi ce am lăsat de izbelişte când l-am înşelat. De altfel, Scriptura ne învaţă că nu putem sluji la doi stăpâni deodată, nu putem să-i slujim şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, diavolului, deoarece pe unul îl vom urî şi pe celălalt îl vom iubi, pe unul îl vom sluji iar de celălalt nu vom ţine seama. Care-va să zică stăm cu Dumnezeu din convenienţă, că aşa dă bine, şi de iubit îl iubim pe Sarsailă, că e şi frumos rău. Şi unde pui că e dragoste cu năbădăi, că e cu repetiţie şi cu patimă.
Dacă l-am iubi pe Dumnezeu aşa cum îl iubim pe diavol, dacă am face voia lui Dumnezeu cum facem voia diavolului, am fi nişte fericiţi, am fi nişte casnici ai împărăţiei cerurilor. Închei postarea prin a vă spune că farmecele amantului desăvârşit, diavolul, sunt făcături oribile. Dacă de multe ori arată aşa bine, să ştiţi că e tunat, e siliconat, e aranjat în aşa fel încât Don Juan e mic copil pe lângă el iar Ileana Cosânzeana e mama Babei Cloanţa.
E de preferat să rămânem statornici în iubirea sinceră a lui Dumnezeu, deoarece el ne dă totul, decât să devenim preacurvarii amanţi ai eternului înşelător şi pierzător de oameni, să devenim suflete rătăcite prin trupuri pline de pofte.