Cu ceva vreme în urmă am trăit o experienţă tristă, una care mi-a răscolit sufletul, care sunt convins că se întâmplă des, una care pune faţă în faţă două realităţi palpabile ale vieţii, două tabere în care se găsesc oameni cu orizonturi şi trăiri diametral opuse, care au ţeluri contrarii, care văd viaţa în culori diferite, poate incolor unii din ei.
Bucureşti, undeva vis-a-vis de Sala Palatului, undeva unde se poate mânca o shaorma, unde poţi bea un suc. O scenă pe care sunt sigur că o puteţi vedea în multe alte locuri din lume, adică oameni care pe fugă servesc ceva la iuţeală în mersul loc către diverse destinaţii. Doar sorbeam dintr-o cafea de la aparat şi mâncam o shaormă. La masa de lângă un domn la vreo 50 de ani, bine îmbrăcat, avea acelaşi meniu, secondat însă şi de o sticlă de cola ce trona pe masa înaltă de exterior, pentru că se mânca în picioare. De nicăieri a apărut un copil, circa 10 ani, care i-a cerut vecinului meu de masă ceva de mâncare („dacă vă rămâne ceva, îmi daţi mie vă rog!”). Nu a cerut bani, nu a insistat, nu a plecat de lângă tip. Eu m-am oprit din mâncat şi am urmărit scena. Omul mânca, copilul privea şi mesteca în gol. Omul privea cumva peste copil şi la un moment dat, când abia terminase jumătate din meniu, s-a uitat fix la copil, a strâns restul de shaorma şi a aruncat-o în primul coş de gunoi de lângă, scuipând sănătos şi plecând senin în timp ce-şi lăsa ochelarii de soare pe ochi.
Trist. Copilul s-a uitat la coş, apoi la mine, apoi la coş, apoi la mine. Nu mi-a zis nimic, nu mai avea curaj după ceea ce văzuse înainte. Nu mi-a cerut bani, nici nu i-am dat, dar i-am luat ceea ce-şi dorise mai devreme să mănânce, taman pentru a nu-l lăsa în umilinţa de a scormoni în gunoi (asta nu o spun pentru ieşi eu în evidenţă cu ceva bun).
Nu sunt de acord cu cerşetoria acolo unde există putere de muncă şi sănătate. Dar nici cu egoismul nu pot fi de acord. Copilul nu a aştept neapărat iubire, măcar o atenţie, măcar o firimitură de atenţie şi de hrană. A primit însă deznădejde. Şi această deznădejde ucide lent orice formă de iubire, de prietenie, de interacţiune umană, provocând războaie interioare unde pacea cu greu va ajunge vreodată.
Între iubire şi deznădejde se află acel no man's land în care prietenia şi omenia aleargă de colo-colo căutând să aducă pacea interioară a celor ce-şi poartă propriul război cu dezamăgirea trăirii lângă ceilalţi, cei care-şi duc şi ei propriile lor războaie scăldate în lacrimi stinse de focul orbitor al egoismului ce domneşte peste sufletele îmbrăcate în hainele reci de camuflaj prin care nici lumina şi nici căldura nu răzbesc.
Egoismul, orbirea aceea adusă de fumurile încrederii în sine care nu lasă nicidecum ochii să vadă pe aproapele are însă un final crud. Cei ce se iubesc pe sine prea mult, cei ce trăiesc doar pentru ei înşişi într-o formă de narcisism bolnav vor deveni morţi pentru ceilalţi. Ori cum spunea Nicolae Iorga, „numai moartea egoistului este deplină, pentru că nimic din el (de la el) nu rămâne altora”.
Durerea, suferinţa ori nevoia celui de lângă noi poate fi deseori o strigare mută, imperceptibilă urechilor fireşti. Aici îmi aduc aminte mereu de ce spunea Hristos când zicea „cine are urechi de auzit să audă”.
