Clătitele îşi au originea în Bretagne, o regiune din nord-vestul Franţei, unde sunt servite în mod tradiţional cu vin de cedru. Ele au devenit cunoscute în toată lumea datorită modului simplu de preparare, dar mai ales datorită gustului deosebit de bun dat de foaia subţire umplută cu diferite compoziţii, dulci sau sărate.
În tradiţia populară franceză, pe 2 februarie, ziua Binecuvântării Sf. Maria, se servesc clătite oaspeţilor. Această zi a rămas cunoscută drept ziua clătitelor şi se spune că, dacă poţi prinde o clătită în tigaia pe care o ţii cu mâna stângă după ce ai aruncat-o în aer şi cu mâna dreaptă, în acelaşi timp ţii un bănuţ de aur, te vei îmbogăţi.
Ouăle se bat cu un tel împreună cu zahărul, sarea şi zahărul vanilat. Se cerne făina şi se amestecă cu praful de copt. Se dizolvă într-un bol făina cu apă minerală şi se pune peste compoziţia de ouă. Apoi se adaugă uşor laptele şi 2 linguri de ulei (adăugaţi lapte cât credeţi de cuviinţă). Se face compoziţia puţin mai groasă decât pentru clătitele obişnuite. Apoi se unge cu puţin ulei tigaia de clătite, se pune pe foc şi după ce s-a încins bine se toarnă cu un polonic aluatul de clătite. Se roteşte uşor tigaia astfel încât aluatul să cupridă tot spaţiul, se lasă clătita să se rumenească şi se întoarce pe partea cealaltă. Se răstoarnă clătita pe o farfurie şi se procedează la fel cu întregul aluat până când se termină. Eu din această compoziție am făcut 14 clătite (depinde de cât de mare este tigaia în care le faceţi). O parte din clătite le-am aşezat sub formă de turn şi le-am uns cu cremă nutella iar altele le-am umplut pe fiecare în parte cu gem de căpşuni și cremă nutella. Apoi le-am pudrat cu zahăr pudră.
Poftă bună!