„Vai de cel/cea prin care vine ispita”! Deşi, corect, biblic adică, se spune aşa: „că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”.
Carevasăzică într-o zi de luni, aşa cum e mai mereu în zilele de luni, adică zăpăceală, agitaţie, cu lume care-ncotro, mai ales când primăvara izbucneşte dintr-o dată din cătuşele iernii, dai să-ţi rezolvi liniştit treburile dintr-un loc pentru a merge în alt loc să rezolvi alte treburi, şi când ţi-e lume mai dragă şi apele mai liniştite, dai faţă-n faţă cu interacţiunea, cum ar fi spus conu Iancu Caragiale.
Bunăoară, că tot am amintit de carismaticul scriitor, în orăşelul în care coana Miţa îşi va fi mâncat gogoşile la madam Mari, cu şeful, desigur, cum bine ştim din schiţa celebră (ăi mai trecuţi prin viaţă o ştiu sigur, tinerii pot căuta pe net dacă-s curioşi), mi-a fost dat să particip la o scenă de poveste, chiar dacă, recunosc, am fost pus într-o situaţie din care pe moment chiar nu ştiam cum să ies.
În piaţa oraşului există ca-n orice piaţă o parcare. Parcarea din spatele pieţii e ca orice parcare din oricare piaţă din ţara asta, adică insuficientă ca număr de locuri şi arhiplină la orele de vârf, chiar dacă-i plătită. Şi colac peste pupăză, de când se „îmbracă” blocurile cu polistiren, juma’ din locuri sunt ocupate cu materiale de construcţii şi utilaje care mai de care cu gabarit depăşit. Dar cum eu sunt mereu norocos în situaţiile limită, fac ce fac şi tot găsesc loc de parcat. Partea frumoasă, dacă pot spune aşa, a început în momentul în care am ajuns la maşină, adică tacticos, cu două plase pline de rădăcinoase şi verdeţuri, plase din care ieşeau pe lângă mânere vârfurile legăturilor de leuştean verde şi mărar, iar dintr-o parte a unei sacoşe colţul unei pâini se arăta generos. Am apăsat butonul cheii, au clipocit becurile ce au confirmat deschiderea portbagajului şi imediat, parcă din umbră, au apăut la spatele maşinii mele două autoturime, din sensuri diferite, cu semnalizările puse în aşa fel încât să parcheze în locul meu. Iniţial n-am băgat de seamă şicanarea, mi-am înnodat ca mamaia, la fel de tacticos adică, baierele sacoşelor să nu mi se rostogolească produsele prin portbagaj şi am dat să plec spre volan. Din cele două maşini au coborât ca la comandă şoferiţele, ambele maşini erau conduse de câte o femeie. Una din ele, o doamnă acum blondă, cunoscută din desele drumuri de-a lungul anilor de pe la bancă, îmbrăcată într-un deux-pieces bleumarin, a ţâşnit mai repede din maşină; cealaltă, necunoscută, în trening, cu telefonul în mână rămas pornit, impasibilă la persoana ce tot striga „alo, alo, mai eşti la telefon?” a venit lângă mine şi lângă adversara din parcare.
-„Îmi pare rău”, zice cea în trening, „am fost prima, am pus semnalul încă de la barieră”.
-„I’m sorry”, răspunse cealaltă, „eu am fost înainte, am dat două ture de parcare deja, şi oricum părintele mi-a promis mie locul, nu-i aşa părinte”?
„...şi nu ne duce pe noi în ispită...”. Apăi asta chiar m-a pălit aşa, pe nepregătite, că eu n-am primis nimic nimănui. Cum să fiu ispitit chiar la ora dimineţii cu minciuna, de o femeie blondă, ziceţi şi voi. Dacă răspundeam afirmativ, minţeam, păcat, nu? Mai eram şi cu sacoşele pline de cele ale postului de mâncare, mai mare ruşinea. Dacă răspundeam negativ, doamna în deux-pieces pica de ocară, căci şi aşa plutea un fel de păruială în aerul dimineţii. Mă bătea gândul să spun că mai rămân, că mai am câte ceva de cumpărat din piaţă, dar asta însemna tot minciună, şi peste toate eram şi-n criză de timp, nu era loc de împăcare prin neutralitate.
Salvarea a venit de sus, poate chiar de şi mai Sus, dar de data asta a fost un ajutor din sus-ul cel de mai de jos, căci şoferiţa în trening s-a dus către cealaltă ameninţând cu degetul şi spunând: „doamnă, să nu credeţi că dacă sunteţi de la bancă aveţi tot dreptul şi-n piaţă, şi nu-l băgaţi pe domnu’ (adică pe mine) la mijloc, că n-aveaţi când să vorbiţi, că vine din piaţă”. M-am făcut mic, recunosc, nu-i de colea să fii la mijloc în discuţia aprinsă dintre două femei, mai ales într-o piaţă. Şi doar ce am trântit portbagajul plecând spre uşa şoferului, că din senin a apărut deasupra celor două femei o cioară ce a dat drumul, de ziceai că-i proiectil, unui găinaţ care, purtat de vânt, a atins serios cu „schijele” din dotare pe cele două protagoniste. Vai, la aşa deznodământ nici că m-aş fi gândit vreodată, căci pline de scârbă şi găinaţ, mirosind şi înjurând, s-au suit în maşini şi au demarat în trombă, fiecare la casa sa.
Şi eu care credeam că postul ăsta are să-mi fie mai uşor. Bag seama că nici la piaţă nu mai poţi merge liniştit, e mai periculos ca la meci. Mi-e şi frică să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă-mi propun să merg la pescuit, un loc liniştit de altfel, dar plin de „mincinoşi”.
Zice apostolul Pavel aşa: „nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.
) Sunt pericol public,recunosc :"> 
