O fi a 10-a sau a 11-a casa. Nu mai stiu exact. Viata de nomad cu chirie te-nvata sa te atasezi mai putin de culcusul caruia-i spui temporar acasa. Un timp am crezut ca sunt in cautarea unui loc, inca nevazut, inca nestiut, inca nebanuit. Dar acum ca stau si depan in gand zilele albe ramase pana la Craciun, imi dau seama ce au in comun toate locuintele prin care-am trecut.
In fiecare iarna petrecuta intr-un loc strain, ma gandesc la o dimineata calda, in care ma trezesc in miros de mere coapte. Focul arde in soba, iar pe perete o candela veche. O femeie batrana si buna mesteca intr-un ceaun. Afara omatul e pana la geam si eu ma intreb cum o sa treaca prin asa nameti, spre usa noastra, Mos Craciun.
Si stiu clar ca undeva intr-un sat, un drum de castani duce spre-o ulita. Pe ulita e o casa, iar in casa e o bunica.
Imi este uneori sufletul framantat de doruri pentru acele locuri in care mergeam desculta, pentru mirosuri pe care le adulmecam din capul patului dimineata, pentru glasuri ce-mi vorbeau in dulcele grai pe care-l stiu de cand mergeam de-a busilea, doruri fata de lucruri pe care nici nu stiu sa mi le limpezesc, dar care ma fac sa imi amintesc cert de senzatia de acasa.
Pentru ca locul in care te simti cel mai bine este mai mult un sentiment crescut din toate amintirile care ti s-au intamplat, oamenii care ti-au atins viata, cei care ti-au plecat, dar inca dainuie in tine, cei pe care ii stii departe, dar pe care ii tii strans in inima ... Pentru mine, acel loc e Malini. Iar acolo, in casa veche de la tara, inca traieste bunicul, desi nu mai e. Il gasesc insa in oglinda din perete in care se barbierea cu briciul, sau in cuier - in boanda pe care nimeni n-o muta de-acolo, in ceasul de langa pat pe care-l asculta mereu inainte de culcare, sa vada daca mai merge.
Si mai e bunica, mereu cu chipul mai inspre lumina, devenind parca tot mai alb si mai a rugaciune, pana cand va fi cu totul ingeresc. Acolo cand ajung si-o vad in prag si-mi zice “copchila hai, ai venit!”, stiu cine sunt. Nu ce fac, ce-am realizat sau cate le-am gresit, cate le-am plans si de cate m-am bucurat, ce cred eu despre mine cand sunt singura. Acolo nu mai sunt intrebari si nici cautari. Totul decurge lin, firesc - totul este pur si simplu, ca apa limpede pe care o poti scoate mereu cu galeata din fantana si despre care ma miram cand eram mica de ce nu se termina - ca torsul pisicii, mereu la fel, desi pisica o fi alta, ca prundul cu pietrele sale albe pe care alergam intr-un timp fara sandale si nu ma loveam niciodata.
Acolo e cuptorul de lut din care ies placinte moi si plita pe care bolboroseste mamaliga, e paretarul cu flori in care imi inchipuiam campuri de maci nesfarsite, acolo sunt pozele alb-negru in care citeam povesti despre oameni pe care nu i-am cunoscut. Acolo ma intorc mereu si lucrurile ma asteapta parca de unde le-am lasat, de la o varsta incerta a copilariei. Covata de lemn de o ating imi spune de cozonacii care-au dospit in ea, bicicleta albastra cunoaste toate ulitele pe care-a mers bunicul, si-apoi tata, si-apoi eu si poate copiii mei de-or fi. Iar ochii bunicii stiu sa gaseasca minuni in orice privesc.
Viata acolo curge in tihna, chiar si cand e veselie si forfota, chiar si cand fiecare alearga dimineata de colo-colo, dupa lemne, dupa gaini, dupa puf de papadie ...
 |
 |
||
 |
 |
||
 |
 |
||
 |
 |
||
 |
 |
||
 |
 |
Iar zilele sunt pline cu miros de iarba cosita, sau de fan ars de soare, sau de curiozitatea de a cauta mure si fragi, setea de apa bauta in pumni de la un izvor cu apa rece, rece ... toate mi le amintesc, fara cap sau coada, ci ca pe un sir de emotii prelungi si fara sfarsit. Si stiu de ce tata-mi spune Malina.
