Sunt momente în viaţă când, lăsând deoparte presiunea treburilor cotidiene, te poţi retrage cumva într-o buclă de timp în care toate cele întâmplate se desfăşoară atipic, straniu de frumos, total diferit mersului firesc (zice-se) al celorlalte zile ale vieţii. Şi când zic asta, când scriu aceste rânduri (1 iunie), ştiind că este ziua copilului, mă gândesc la adulţii ce în continua lor alergare pentru împlinirea şi depăşirea unor planuri, pentru atingerea nu ştiu cărui target, se încadrează pe o linie anostă de viaţă, urmărind un finiş la capătul căruia, dincolo de aplauzele invidioase ale semenilor, nu se află nimic.
Ori dacă noi, adulţii, am da timpul înapoi (în minte, desigur) am descoperi că-n copilăria noastră modul de abordare al lururilor era total diferit de felul în care gândim acum. Bine, asta putem observa cu ochiul liber şi fără o întoarcere în timp, privindu-ne copiii, privind pe micii (dar uriaşii) oameni cu care interacţionăm zi de zi, ca şi cum, fără să ne dăm seama, am fi mereu în tratative, ca două state ce-şi împart mereu graniţa, nu cu război, ci doar cu contradicţia trăirilor şi a faptelor.
Bun, spuneam de bucla atipică de timp, cea în care, pentru câteva ore, dimpreună cu alţi adulţi, am găsit bucuria aceea stranie ce te învăluie şi te smulge din tumultul grijilor de zi cu zi. Şi zic asta gândind că nu mai e un secret pentru nimeni că pe 31 mai, într-un loc plin de lumină, culmea, într-un oraş mult prea gălăgios, capitala ţării, ne-am întâlnit o ceată frumoasă de oameni mari cu suflete de copii. Ştiu, strigarea a fost pentru mulţi, şi ştiu că, în timp, chiar şi cei ce n-au putut veni la prima strigare, vor trece pe acolo, încercând să regăsească, ca şi noi, aceeaşi bucurie, aceleaşi trăiri hrănite cu lumina gândurilor bune.
Când eram copii, construiam căsuţe prin/pe sub copaci, amenajam locuri unde nu aveau drept de intrare decât cei ce dovedeau cu măiestrie că sunt stăpâni pe spiritul copilăriei. Cei mari, acum, într-un proiect frumos, au amenajat o căsuţă a prieteniei, în cazul nostru, una a bucătăraşilor, un loc în care măiestria gătitului (şi nu neapărat prin probă practică la faţa locului) este dublată de seriozitatea şi bucuria cu care numai adulţii responsabili o pot face, în special când vor să demonstreze că spiritul copilăriei poate fi prezent până la cel mai înalt nivel posibil, depăşind bariere, coduri, uşi blindate şi (pre)concepţii.
Da, am fost prezent acolo, desigur, nu pentru calităţile mele gastronomice, cum bine se ştie, ci pentru a fi părtaş bucuriei celorlalţi, a celor care s-au străduit pentru a înfrumuseţa acel loc, a celor care au venit ca la casă nouă cu suflete curate şi a tuturor celor care, rupându-şi din timp au câştigat timp alături de prieteni. Da, am fost prezent acolo, şi, mă bucur că prezenţa mea şi binecuvântarea mea au fost la fel de bine primite, gândind că prietenia este cea care devine sarea şi piperul (adică cea care dă gustul) într-o societate tot mai insipidă, într-o lume în care glumele proaste sunt băgate pe gât cu forţa, chit că tot mai mulţi sunt cei care nu le gustă.
Desigur, m-am întins cu vorba, dar, dacă ar fi să cuprind cele scrise până acum într-o formulare succintă, aş spune că prietenia adevărată dă, primeşte, întreabă, se destăinuie, mănâncă şi se bucură. Noi, cei ce am fost prezenţi acolo, am avut parte de toate acestea, şi, cum e firesc, mulţumim ostenitorilor, gazdelor noastre bune, gândind că vom fi mereu la fel de bine primiţi, gândind că acest proiect este unul care să aducă şi să menţină, cu seriozitate, spiritul unei copilării ce nu trebuie să dispară niciodată, inclusiv din sufletele oamenilor mari.